Ziare și cărți

Comentam aici o butadă, cum că oamenii sunt fie cărţi, fie ziare. Ea se poate transla asupra ţărilor, a istoriei în general. Există ţări aşa de evident cărţi (Franţa sau Anglia) și altele, vădit ziare – fără continuitate narativă, 16 sau 32 de pagini de fapt divers: groaznica sinucidere la Cluj pe strada Fericirii; accident pe Memo. Nu vreau să fac aici apologia cărții, totuși.

Dacă mâine ar reveni dictatura, pentru altă jumătate de secol, la ce ne-ar folosi tot ce s-a tipărit în ultimii 30 de ani?

Am acumulat oare, în aceste trei decenii de libertate, suficiente instrumente de reflecţie pentru a o respinge curajos? Au fost publicaţi toţi filozofii, în ediţii complete. Cam toţi scriitorii importanți şi aproape toţi teoreticienii ştiinţei. Toate golurile sau rafturile lipsă din bibliotecile noastre au fost umplute. Suntem azi mai pregătiţi pentru o confruntare cu istoria?

Ipoteza lui S. e că am fi exact în acelaşi punct în care ne-am aflat în 1947. Contrar ideii comune, spune el, cărţile nu sunt instrumente de „formare”. Caracterul şi toate virtuţile civice (de natura solidarităţii, curajului etc.) nu se formează din singurătatea lecturilor. Cartea e un însoţitor din singurătate. Merge cu tine o bucată de drum (luni, ani), apoi o laşi undeva în urmă.

Câteva cărţi, două sau trei, te însoţesc o viaţă.

Dar nici pe ele nu le poţi convoca atunci când survin lucruri ultimative. În general, cărţile nu sunt agenţi ai realului. Dacă în cărți se mai strecoară și adevăruri subiective, majoritatea ziarelor ne servesc în principal lozinci, sub masca „obiectivismului” lor asumat.

Iată una din lozinci: clujcapitală – semn că, de fapt, Clujul vrea să-și convertească acumulările în centru de putere. S-au acumulat aici averi, iar foștii bugetari sunt acum mari capitaliști. Fostul ministru Ioan Rus spunea la o întâlnire cu presa că:

În România s-a încercat un fel de capitalism fără capitaliști.

Adică a fost o perioadă de „haiducie” în care privatizările s-au făcut cum s-au făcut, dar tranziția a luat sfârșit sau, în fine, această stare de lucruri trebuie să înceteze. Noul capitalism vrea să o ia de la zero, lozincile însă rămân: tinerii sunt bucuroși că au ajuns într-o capitală europeană whatever, iar afaceriștii pot să-și vadă de ale lor, nestingheriți de entuziasmul populației consumatoare.

Situri dubioase precum clujcapitala sau napocanews se bazează pe patriotismul local. Cât despre administrație, are mai nou de partea sa o lege a defăimării, semn că cei care-au emis-o nu pricep că intelectualii dezgustați și nemulțumiți sunt patrioți prin chiar faptul că investighează acut (cu tendință) starea patriei lor. Despre asta scria recent Ruxandra Cesereanu:

Patriot nu e, prin definiție, acela care iubește România instinctual, ci și celălalt, care-i detectează defectele și încearcă să le corecteze prin varii modalități – gravitate acuzatoare, ironie, pamflet, protest.

Anti-român, dacă e să respectăm termenul cu acuratețe morală, ar putea fi doar cel care, de facto, încearcă să distrugă integritatea teritorială și care pledează pentru o dezmembrare a țării din varii motive.

Dar când scrii ori afirmi că, politicește vorbind, România actuală e marcată de hemoragia corupției, de oportunisme jalnice, de cârdășii imunde, de tembelism guvernamental, țoape și țopârlani la nivelul clasei diriguitoare, o deteriorare vădită moral vorbind – ești mai cu seamă patriot, tocmai fiindcă te afectează și din cauza aceasta te-ai mobilizat să ieși, să-ți spui opinia, să te faci auzit și să-i găsești pe cei care vor același lucru.

A fi patriot (e valabil și cu referință la patriotismul local) nu înseamnă a fi sentimental și duios, ci lucid și critic.

Lasă un răspuns