Zemlin – partea a II-a

Continuare de aici.

— Nu-s decât niște bărzăuni, dar nu vreau să-i stârnim! concluzionă Vizirul după plecarea celor trei.

— Iar principele ăsta… mai degrabă să-l avem de partea noastră acum, decât să fie mazilit, decise el.

— Feridun, începe așa, dictă secretarului. a cărui pană începu să zgârie disperată să țină ritmul cu el:

Robul lui Allah, puternic prin voia lui Allah, slujbaş al lui Allah pe Pământ, supus poruncilor din Coran, stăpân al tuturor ţinuturilor, sultan al sultanilor peste persani şi arabi, înainte‑mergător al legilor sultanice, al zecelea sultan al hanilor otomani, sultan şi fiu de sultan, Soliman Han.

Stăpân al lumii, eu sunt Süleyman şi numele meu este rostit în toate rugăciunile din oraşele Islamului. Sunt şahul Bagdadului, Cezar al tutuor pământurilor Romei şi sultan al Egiptului. Eu am luat coroana regilor unguri şi pot s-o dăruiesc oricând celui mai umil sclav al meu. Îți las ție, Ioan Sigismund, fiul al fratelui meu Ioan, Țara Transilvaniei, câtă vreme vei trăi, ca să fii prietenul prietenilor şi duşmanul duşmanilor noștri.

— Ai scris? se opri Marele vizir să soarbă din cafea.

Feridun încuviință, pana lui gonind deasupra pergamentului.

— Continuă ca-n adh-name-ul tatălui său, îi expedie Feridun, auzind pași la intrarea în cortul său.

Ochii săi de șoim refăcură traseul obiectului care după 40 de zile înlocuise caleașca Sultanului, și-l văzură la celălalt capăt al drumlui pe Süleyman ieșind călare, prin Bab-ı Ali[1]. Apoi durerile îl obligaseră pe Sultan să abandoneze calul pentru o caleașcă, apoi, nemaisuportând nici scuturatul acesteia, să urmeze litiera.

Își reveni când dinafara cortului se auzi un glas care venea de departe, născut parcă din adâncul pământului:

— Mehmed!

Vocea cavernoasă-l făcu să se înfioare, dar nu răspunse încă.

— Sokollu! se auzi geamătul Sultanului.

Abia atunci se aplecă și ieși din cort, zâmbind unui diavol mai negru și încă și mai stafidit decât el, pe fața căruia doar tăciunii verzui ai ochilor înrămați de sprâncene deschise, mai mișcau:

— Prea-mărite stăpân! Slăvit fie numele tău și-aproape fie-ți gloria insh-Allah!

Sultanul se aplecă auzindu-l, bucuros de motivul pe care i-l da, de a-și ascunde durerea care-i sfârteca măruntaiele. Cel mai puternic om din lume era și foarte înalt, cu părul sârmos și tenul delicat. Gâtul un pic prea lung se termina cu o față subțire, dominată de nasul acvilin. Întinse un braț uscat ca lemnul, de care se ținea cu greu o carte, ce nu avea voie s-atingă pământul.

— Ia Cartea sfântă, șuieră el în limba sârbă către comandantul său, o scap! Nu mai pot s-o țin! În cort, privi el iurta ce domina dealul, n-o să mai îmi fie de nici un folos.

— Am pregătit suport pentru Qu`ran, stăpâne!

— Îți văd privirea pe deasupra, șoimule, dar tot la mâna mea o să vii! Te-ai pregătit pentru moartea mea? îl întrebă Suleyman nemulțumit, înfigându-și ochii într-ai lui pe drumul spre cort.

— De gloria ta din fiecare zi, stăpâne! îi arătă Marele Vizir suita prințului care aștepta să i se închine.

— Doi ca el, și nu-mi ajung pe-o măsea!

— Ar prefera luminăția-ta niște hamsii gătite ca la Trabzon?

Sultanul se bucură ca un copil, mișcat de mica surpriză culinară. Dar adevărul era că da, era pregătit. Tot așa cum era pregătit și de moartea oricărui pui de diavol care făcea umbră pământului. Moartea era ocupația lui de peste o jumătate de veac. După ce intrară, liniștea se așeză la poalele dealului. Abia la ora de rugăciune, chemați de imami, soldații ieșiră din corturi pentru a se închina înspre apus.

Doar Vizirul rămase înăuntru în Cortul cel mare, citindu-i Sultanului versetele din memorie. Fiindcă era un Hafiz[2], unul dintre aceia puțini care reușiseră să-și înscrie în minte toate cele 114 Sure ale Coranului. Se credea că un Hafiz va fi răsplătit în ziua de Qiyamah[3], odată cu părinții săi, el având posibilitatea de a interveni în favoarea a 10 din membrii familiei sale. Vedea în Quran ultima Carte sfântă, valabilă până la sfârșitul lumii. Credea în Coran ca-ntr-o continuare a Noului Testament, Cartea sfântă a creștinilor din care se trăgea și el.

Multe din poveștile biblice le găsise, repetate, în Coran, cu mici și subtile modificări, sau în alte cazuri (mai ales când era vorba de Isus) cu modificări esențiale. Iar Coranul respingea ideea că Allah și-ar putea împărți divinitatea cu fii sau fiice. Aflase cu satisfacție că Allah își protejează profeții, inclusiv în fața suferinței fizice și că Isus a fost ridicat la cer, înainte sa fie pus pe cruce.

După salah, Marele Vizir Sokollu pregăti cu Sultanul vizita prințului, care așteptase ora cuvenită pentru a se închina.

[1] Sublima poartă a Palatului Topkapî

[2] Termen religios. Înseamnă, în traducere liberă, gardian.

[3] Ziua Judecății

* fragmente din romanul istoric „Gáborfehérvár”, în curs de apariție

Lasă un răspuns