Dictatul sau arbitrajul de la Viena?

Pe 30 august 1940, România a fost nevoită să cedeze Ungariei o suprafață de 43.492 de kilometri, în urma semnării unui act numit fie Dictatul de la Viena, fie Al doilea arbitraj de la Viena, văzut printr-o constatare făcută de ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop către omologul său bulgar astfel:

Ce poate adeveri mai pregnant justeţea arbitrajului de la Viena decât faptul că după pronunţarea lui, ministrul de externe român a leşinat, iar ministrul de externe maghiar şi–a anunţat demisia?

Cedarea Basarabiei și Nordului Bucovinei fără luptă  în fața ultimatumului sovietic de la 28 iunie 1940 a încurajat pretențiile revizioniste ale vecinilor României. Cele mai insistente au fost Ungaria și Bulgaria. Aflată într-o poziție ingrată pe plan extern, cu aliați tradiționali pasivi și chiar neputincioși, România a fost silită să accepte negocieri cu Ungaria pentru rezolvarea problemei Transilvaniei.  Chiar dacă regele Carol al II-lea a încercat, în ultimul moment, să atragă bunăvoința Germaniei, Adolf Hitler a răspuns că cel mai bine ar fi ca părțile să se înțeleagă pe cale pașnică.

În acest sens, pe 16 august 1940, România și Ungaria au început negocierile la Turnu Severin. Ungaria a cerut o suprafață de 70.000 de kilometri din teritoriul național, soluție respinsă de România. Într-un final, discuțiile au eșuat și România a fost nevoită să ceară arbitrajul Germaniei și Italiei. Decizia, sau cel de-al doilea arbitraj, a avut loc din cauza ca Hitler se temea ca Ungaria să nu meargă dincolo de planurile sale și să-și împartă Romania cu rusii. Arbitrajul a fost un moment genial al nemților, făcut la repezeală, pentru a ține ambele țări în șah, promițându-i fiecăreia cealaltă bucată din Ardeal la sfârșitul războiului.

Germania se afla, conform istoricului Armin Heinen,  în culmea puterii, și nu putea accepta un conflict în zonă, mai ales din cauza intereselor sale economice din Balcani: produsele agricole și petrolul românesc erau esențiale pentru regimul nazist. Astfel, Germania și Italia au hotărât ca Ungaria să primească 43.492 km cu o populatie estimata la 2.609.000 locuitori, în majoritate etnici români. Vestea a fost anunțată de către Miniștrii de Externe german, Joachim von Ribbentrop, si cel italian, Galeazzo Ciano. Ambele delegații au fost nemulțumite: în memoriile sale, ministrul de externe Mihail Manolescu relatează că a leșinat la vederea noilor granițe, în timp ce ungurii s-au declarat „zdrobiți sufletește” iar ministrul lor de externe a demisionat.

Istoricul Keith Hitchins afirmă că soluția germană a dus la escaladarea tensiunilor dintre cele Ungaria și România, nerezolvând problema de fond. Practic, singura mulțumită era Germania, care reușea să mențină ambele state în sfera sa de influență, conștiente că nu-și pot permite să piardă susținerea celui de-al treilea Reich, mai ales în fața puterii crescânde a URSS.

Armata maghiară a pătruns în Ardeal la 5 septembrie 1940. La doar trei zile, s-au dezlănțuit represiunile împotriva populației civile românești la Nușfalău. Au urmat masacrele de la Treznea, Ip, Cerișa, Marca, Brețcu, Mureșenii de Câmpie. Conform statisticilor, în doar câteva luni, până la 1 ianuarie 1941, din Ardealul de Nord au fost nevoiți să plece peste 100.000 de români, ajungându-se la peste 200.000 la finalul lui 1943.

Din păcate, Ardealul de Nord nu a fost ultimul rapt teritorial suferit de România în 1940. Pe 7 septembrie, la presiunile Germaniei, statul român a fost nevoit să cedeze și Sud-Estul Dobrogei, Cadrilaterul, Bulgariei. Citiți despre contextul în care Transilvania de Nord s-a întors la România aici.

Un răspuns la „Dictatul sau arbitrajul de la Viena?”

  1. Ardealul de Nord era majoritar maghiar. Conform recensamantului din dianintea Trianonului si cel din 194o. Probabil conform celui din 193o era majoritar romanesc, dar sa nu uitati ca dupa Trianon aproximativ 2oo de mii de maghiari din Ardeal s-au refugiat in Ungaria, iar sute de mii de romani erau colonizati in Ardeal. Majoritatea celor colonizati s-au dus inapoi inainte de sosirea administratiei maghiare. Iar in 193o era o presiune asupra populatiei de rit mosaic sa se declare evrei sau romani dar in nici un fel maghiari. La fel si cu alte populatii maghiare de alta origine (adica svabi, tigani, ruteni, etc. maghiarizati).

Lasă un răspuns