Ardelenism

* continuare de aici.

Între timp, mișcările civice pentru care Orașul era cândva renumit se blazaseră: nu reușeau să iasă din expectativă și se transforme în partide care să-i provoace pe „eternii” primari, baroni și sinecuriști să iasă jocurile politice din care cetățenii orașului nu au nimic de câștigat. Timpul trecea în favoarea baronilor, al cărui capital electoral se eroda, desigur, dar se eroda lent.

Și iată-ne aici, pe jumătatea pietonală a marelui  bulevard, tăiat în paralel – e drept, pe un singur sens – de mașini care fulgerau cu farurile lor cerul portocaliu de deasupra Teatrului, fosta Operă maghiară. Cei doi, beneficiari ai politicii de așteptare jucate de mai-marii lor politici, se relaxau acolo pe pietonală, dar eu mă cam plictiseam.

Îmi părea rău că mă văzuseră, aș fi preferat să cutreier centrul și apoi să urc pe Cetățuie de unde să contemplu orașul de-acolo de sus, dintr-unul din puținele locuri care-i mai ofereau o perspectivă.

Așa că m-am hotărât să-i provoc, ca să aflu dacă cei doi știau cumva mai multe decât mine despre transilvaniști.

— Ce mă intrigă cel mai mult în acest mare Oraș, domnilor, e un curent care observ că se manifestă tot mai mai explicit în randurile românilor, care timp de aproape un secol au fost totuși privilegiați, aici în Ardeal, față de maghiari sau germani, în privința accesului la funcții administrative și față de prezența limbii române în spațiul public și în media de stat.

— Și unde observați că se manifestă acest curent, doamnă? mă întrebă orășeanul, vizibil interesat.

— În online mai ales, sunt tot mai multe articole și postări al căror laitmotiv îl constituie ideea (încă nu foarte elaborată) conform căreia ardelenii și bănățenii ar prospera și europeniza mai bine dacă influențele și ingerințele Bucureștiului în „treburile interne” ale Transilvaniei ar fi mai reduse.

— Are dreptate, îmi luă partea Jorj, și mai sunt și alte semne de manifestări „transilvaniste”, chiar dacă nu foarte cizelate – cum ar fi certurile pe internet (și pe stadioane) purtate de suporterii unor echipe de fotbal din București cu cei din Ardeal, cu ocazia meciurilor dintre ele. Asistăm așadar la un curent recuperare a valorilor și a trecutului transilvan multicultural de către noi, românii?

— Ce să zic, subiectul transilvanismului, ca atare, este încă un tabu în societatea românească și chiar și în cea transilvană, cu toate că, aparent, ardelenismul și bănațenismul se manifestă tot mai des – vezi discuția cu spitalele regionale – deci merită pus în discuție.

— Ce să zic, subiectul transilvanismului este încă un tabu în societatea românească ca și în cea transilvană, cu toate că, aparent, ardelenismul și bănațenismul se manifestă tot mai des – vedeți discuția cu spitalele regionale – deci merită pus în discuție. Acuma depinde și ce vreți să aflați…

— Doar ce părere aveți dumneavoastră de aici, din prima linie. Eu una, așa de la distanță, cred că există un spirit al provinciei care se pierde în toată disputa asta minoră: Ardeal versus România, marele Oraș versus Capitala…

— Și care-ar fi acest „spirit”?

— Sub aspect moral, unul de așezare sănătoasă și responsabilă, până la austeritate chiar. Una prosperă, desigur, dar o bogăție de ansamblu, nu una ostentativă. În niciun caz un lux opulent, care să intre în contrast cu sărăcia celorlalți.

— Ce tot divagați voi aici? se băgă Jorj în seamă, cam gelos fiindcă era exclus din discuție. Transilvanismul nu-i altceva decât o persuasiune la adresa ardelenilor, pentru a-i convinge că sunt superiori „sudiştilor” şi că ar fi cazul să se rupă de ei.

— O fi, nu se lăsă city-managerul, dar ce te faci dacă au dreptate? Dacă într-adevăr așa stă treaba?

– continuă aici –

* fragment din ORAȘUL imPOSIBIL, în curs de apariție.

Lasă un răspuns