Patriotism versus naționalism

Pentru că am abordat separat (deși sper că și nuanțat, totuși), patriotismul și naționalismul în articole care au stârnit (ambele) controverse, încerc să clarific cele două concepte, după cum anunță și titlul: unul față de celălalt. Un scurt rezumat, pentru cei care nu au citit articolele de care am amintit:

În Patriotismul la români, inspirat de comentariile cititorilor care au apreciat mai mult sau mai puțin un raport al IRES publicat acum mai bine de 5 ani, comentam remarca sociologului Vasile Dâncu: acesta recunoștea că vorbim des despre patriotism, fără însă să și spunem ceva esențial. Avem, cum ar veni, un patriotism de tip discursiv, plus că reușim, cum-necum, să ne ambalăm și să punem etichete unii altora în timp ce-l debităm și din păcate, procedăm asemenea politicienilor care încearcă să confiște familia de cuvinte Patrie – patriot – patriotism.

Tocmai acest comportament îndepărtează oamenii din viața civică, întrucât nu se mai recunosc într-o Patrie confiscată de alții în numele lor. În naționalismul clujean și cauzele sale, în termeni economici și identitari, am încercat să detaliez o teorie a lectorului universitar Norbert Petrovici, care predă la Universitatea Babes-Bolyai economie politică urbană și studii de gen. S-o prezint cum ar veni în cuvinte simple, întrucât mi s-a părut poate cea mai plauzibilă explicație pentru ascensiunea unui personaj precum Gheorghe Funar la conducerea Clujului.

Uitasem însă că pe facebook oamenii au obiceiul de a citi în principal textele cu care sunt dinainte de acord, încă din titlu (celebrul click). Argumentele contează mai puțin: omul vede doar cuvintele cu care este, din start, de acord – pe cele care nu-i plac le blamează imediat, acesta fiind al doilea motiv pentru care la citește (amânarea introducerii butonului de disLike de către facebook se datorează doar politicii sale roz). Am înțeles apoi, din comentariile cititorilor, că o amestecul acestor noţiuni diferite (chiar dacă au rădăcini comune), poate duce la confuzii. Pentru clarificare, am să folosesc o comparație simplificatoare, luând ca exemplu galeriile sportive.

Poți fii suporterul unei echipe, fără a fi neapărat ultras! La fel, te poţi numi „patriot” și pe timp de pace, fără a fi nevoie să fii și „naţionalist”. Patriotismul definește o legătură emoțională, personală, în vreme ce naționalismul este un termen intelectual, cu conotații juridice și ideologice. Putem compara (fără a avea pretenția unei definiții foarte exacte) naționalismul cu un steag pe care generalii îl ridică în timp de război, spre a le indica trupelor în ce direcție să atace – cine este inamicul.

Indiferent de ideologia dominantă ori de sistemul de conducere, nici o țară nu a avut beneficii reale de pe urma naţionalismului fervent (vorbim de exagerări). Aceasta deoarece naţionalismul prezintă pericolul uniformizării valorilor conform obiceiurilor locului şi mai ales, după dorinţele celor de la putere. Care se folosesc periodic de el, uitând că naţionalismul este o alegere riscantă, un steag bun de agitat doar în vremuri speciale: revoluţii, războaie, crize – și ferească Dumnezeu, vorba cuiva, să trăim vremuri interesante! O consecință a naționalismului sunt tendinţele totalitare: dacă există o voce aparte în grup, aceasta este rapid marginalizată, adusă la tăcere, neutralizată și în cele din urmă eliminată.

Un exemplu atipic de naționalism revoluționar pe timp de pace este cel inventat de Nicolae Ceaușescu, denumit uneori și național-comunism (spre a-l compara cu național-socialismul altui dictator, Hitler). Chiar dacă și aceasta este o comparație forțată, național-comunismul ceaușist neajungând la perversitatea național-socialismului hitlerist, efectele sale încă se mai resimt. Indiferent cum l-am numi, național-comunismul a fost o struțo-cămilă similară economiei sociale de piață a lui Ion Iliescu. Așadar naționalismul poate fi (și adesea și este) exclusivist, însă patriotismul nu este neapărat extremist.

Calitatea patriotismului rezidă în aceea că el nu este legat de vreo formă de putere, și militează pentru progresul statului indiferent de opţiunile individului. Faţă de naţionalism, patriotismul poate fi atributul individului şi nu este o opţiune impusă de grup. Oamenii sunt întotdeauna diferiţi, și cei care compun un stat pot avea religii diverse, apartenențe politică diferite, opţiuni și etnie diferite. Și cu toate acestea, ei pot milita pentru progresul ţării în care s-au născut sau de care simt că aparțin.

Închei cu o parafrază după Emil Cioran, postată de un cititor al articolelor într-un comentariu pe facebook – asta să mă contrazic singur și să arăt că mai sunt și cititori zen, nu doar hateri: „Mai devreme sau mai târziu toţi ar trebui să urmăm această lucidă împăcare cu propria istorie, și printr-un efort de obiectivitate să-i urâm mai puţin pe ceilalți. Punând vechile persecuţii între paranteze, românii ar putea să descopere meritele ungurilor: cum ar fi, de exemplu, că la 1956, în virtutea tradiţiei lor de stăpânitori, ungurii au ştiut să se revolte împotriva altor asupritori (sovieticii). Spre deosebire de românii care, spune iarăşi Cioran, şi-au purtat cinstit lanţurile”.

Iar ungurii ar putea să recunoască faptul că și ei, ca și români, au fost obsedați de construirea unui stat național omogene – de aici dezvoltarea ideilor de puritate și superioritate rasială, de aici și discuțiile, polemicile si proiectele politice fantasmagorice. Și legionarii vroiau o Românie perfect etnică, așa cum și maghiarii au visat o Ungarie perfectă dpdv etnic. În lumina ideilor de identitate națională , Imperiul Austro-Ungar pare azi o utopie în care ideile tolerante, libertățile și multiculturalismul au fost mai mult vehiculate decât puse în practică. Dar nu pare că am fi progresat prea mult. Nu cumva la fel se întâmplă și astăzi?