Plecări

– continuare de aici

Primul ajutor veni la timp, iar fetișcana care, fără prezența de spirit a lui Barbu, ar fi plutit acum într-un lac de sânge, dădea semne de viață. A doua zi, completând procesul-verbal de constatare a infracțiunii, aflară că bruta se numea Zoli Farkaș, avea 33 de ani și locuia în apropiere, pe Strada 6 Martie. Fetișcana era Katalin Kati Kovacs, avea doar 16 ani ani – jumătate din vârsta tânărului, dar nu-și arătau niciunul vârsta.

Zoltan întreținuse de câteva ori relații intime cu fata-n casă, fusese primul ei bărbat. Nimeni nu știa de relația dintre ei, nici stăpânii, nici fratele mai mic al fetei. În acea seară se speriase și refuzase să-i deschidă ușa, iar el…

— Or mai fost ele femei de s-or aruncat de la etaj! Io n-am nicio vină, cine știe ce-o fi fost în mintea ei. Am pleznit-o ca să-și bage mințile în cap și să nu mă mai țină altădată în frig, ce să caute ciocănarul pe strada asta?

— De unde știi tu de omul cu ciocanul? se priviră milițienii cu subînțeles.

— Tot orașul vorbește, le răspunse el senin, ca și cum ar fi vorbit despre ceva citit în ziar.

— Și tu, de unde-ai auzit? Și de ce n-ar avea ce căuta ciocănarul aici? se grăbise Barbu, punând două întrebări una după alta.

— Io stau pe 6 martie, lângă CEC, ne arătase el direcția, de celalaltă parte a Pieții.

— Așa, și? îl presa Barbu.

— Și mai știu și eu ce vorbește lumea, că toate-or fost prin zona gării… continuă blondul netulburat.

— Toate ce? interveni TT.

— Ei ce, crimele! își arătă blondul dantura. — Știe tot orașul c-o ucis vreo sută de femei, se lăudă el, dându-și la o parte freza.

Erau atunci de prea puține zile în Cluj ca să se fi obișnuit cu lăudăroșenia tipică orașului de provincie. Clujenii erau care mai de care mai făloși, mai ales cei de nație maghiară. Totul în Cluj era umflat, de la prețuri la oameni. Nu doar că se credeau mai deștepți decât erau, dar îi vedeau pe toți ceilalți mai proști ca ei, ca și cum ar fi venit de undeva de la țară, de pe coclauri…

— Așa, și?

— Și n-o fost niciuna prin Centru, degeaba făcea ea pe proasta că nu deschide că-i târziu, și se teme de omu` cu ciocanu`. Așa că i-am dat io ciocane, să se-nvețe minte!

— Ai dat în ea ca-ntr-un sac, de era s-o omori. Ai fi ucis-o dacă n-o prindeam eu, șuieră Barbu.

— De n-o prindeați, era vina ei. Ce-o cotat la pervaz? Da`-i mai bine c-ați prins-o, recunoscu blondul spășit. — Oricum, ar fi fost un accident – îi privi el cu o bruscă licărire de șiretenie, căruia nu-i dăduseră atenție.

Așa că-l Procuratura-l acuzase doar de loviri cu violență și tulburarea liniștii publice, fapte pentru scăpase cu 45 de zile de închisoare. Avocatul lui Zoli venise c-o declarație semnată de fată că își retrăgea plângerea, așa că scăpase de acuzația de viol, rămânând pe cazier doar cu reputația de seducător trecută negru pe alb.

TT rememorase finalul întâmplarea abia în timp ce-l conducea pe Barbu spre gară, la volanul Daciei negre – asta fiindcă șeful lor, Ceacanica, intrase brusc în birou cu dosarul lui, tocmai pe când îl apucaseră amintirile:

— TT, sper că nu vrei acum să dai bir cu fugiții! îl luase din scurt.

— Nu dau! Acum, c-ați venit dumneavoastră, las cazul pe cele mai bune mâini…

— Nu pari omul să lase treaba nerezolvată! Cu tine n-am nicio treabă, Barbule, dar de TT am nevoie ca persoană de legătură cu echipa din Cluj, altfel o să-mi pierd toată ziua în certuri cu ei…

— …câteva zile, până intru în caz! insistă el, îți prelungesc delegația – mai zise, privindu-l scurt pe TT, care plecă privirea.

Realiză că nici el nu-și dorea să se-ntoarcă la București. Sau își dorea și nu prea – voia să scape coșmaruri, în cel mai bun caz – atunci când nu avea insomnii, se trezea cu vorba: iar am visat un coșmar! Dar nu voia să meargă acasă încă, nu din cauză de treaba nerezolvată, iar asta o știa și el, așa o știa și Ceacanica – era doar o vorbă. O scuză ca să mai rămână în Cluj, alături de șeful pe care-l admira toată lumea, deși unii cârcoteau cum c-ar vorbi prea mult.

Ceacanica lucrase toată viața în Miliție. Prinsese de fapt și vechea Poliție regală, iar în tinerețe umbla vorba c-ar fi fost un anchetator destul de dur. De mic spunea că vrea să fie Sherlock Holmes dar odată cu venirea comuniștilor la putere devenise milițian, apoi comisar și șef de secție la Omoruri în Miliția capitalei. Barbu era și el ofițer de carieră, dar nu se așteptase la un caz așa greu în Clujul provincial.

— Știi, Teteule, când am ajuns aici credeam și eu ca tine, la fel ca și Ceacanica azi, c-o să fie doar câteva zile, până ne dumirim despre ce-i vorba, apoi îi dăm de cap! Numai că trebuia să-mi dau seama din prima zi că n-o să ne fie ușor, după ce am văzut bătaia de la etaj, din camera de hotel!

— Dar nu poți să zici c-ai venit degeaba, fata ar fi murit sau ar fi fost schiloadă dacă nu erai tu.

— Nu c-am venit îmi pare rău, ci pentru că te las singur! Orașul ăsta nu-i doar străin pentru noi, ci dușman, trebuia să-mi dau seama de la-nceput. Nu vezi că n-au lege, că-i fiecare pe legea lui? Și noi încurcăm pe toată lumea cu ambiția să prindem criminalul, când ei vor să-l găsească primii, ca să se poată umfla apoi în pene ce grozavi îs că l-or prins…

— Ai început să vorbești ca ei, Barbule – se amuză Tandin.

— Am început să-i cunosc, Teteule!

— Și mie mi se par străini oamenii de-aici, dar orașul parcă-ncepe să se lumineze de când a venit comisarul. Parc-ar fi adus cu el o adiere de București, de Calea Moșilor…

— Ei, eu plec să iau o gură zdravănă de aer din ăsta, de Capitală, Teteule! Vezi, nu-ți prinde urechile cu dosarul. Sfatul meu: ține aproape de comisarul-șef, că iarna voastră la Cluj o să fie lungă, bag de seamă…

– continuă aici

Lasă un răspuns