Prima măsură contra Rusiei vine din Congresul USA

La sfârșitul acestei săptămâni, Congresul Statelor Unite a votat un proiect de lege care propune crearea unui fond de contracarare a influenței ruse în zonă, de care să poată beneficia și Republica Moldova, relatează Unimedia și Radio Chişinău.

De asemenea, în proiectul de lege aprobat vineri și numit Countering Russian Influence in Europe and Eurasia Act of 2017 se precizează că Guvernul Federaţiei Ruse s-ar fi angajat în practici de corupţie ca mijloc de subminare şi cumpărare a influenţei în ţările europene şi asiatice, oferind resurse partidelor politice şi altor grupuri care promovează xenofobia, subminând astfel unitatea europeană. Concret, după cum precizează proiectul:

Guvernul Federației Ruse a eliminat pe scară largă sectorul media independent de limbă rusă și a redus semnificativ mass-media liberă și independentă în interiorul Rusiei. Organizațiile mass-media rusești care sunt finanțate și controlate de guvernul Federației Ruse și difuzează informații în interiorul și în afara Federației Ruse utilizând dezinformarea anti-occidentală .

Proiectul mai propune iniţierea unui fond menit să diminueze influenţa Rusiei. Buget său pentru perioada 2018-2019 va fi de 250 de milioane de dolari, iar la acest fond poate aplica și Republica Moldova. Totodată, Congresul solicită preşedintelui american Donald Trump să ceară din nou Guvernului Federației Ruse să îşi retragă trupele de pe teritoriile Republicii Moldova, Georgiei şi Ucrainei, să întoarcă controlul frontierei acestor state guvernelor lor legitime şi să înceteze subminarea guvernelor acestor state.

Documentul mai precizează că SUA trebuie să continue să colaboreze cu UE în calitate de partener împotriva agresiunii Guvernului rus, potrivit legii. Senatul american reiterează că Statele Unite nu recunosc modificările teritoriale făcute cu forța, inclusiv invaziile și ocuparea ilegală a teritoriilor în Abhazia, Osetia de Sud, Crimeea, Ucraina de Est și Transnistria. De asemenea, în cel mult 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii, și ulterior, anual, președintele SUA va înainta comisiilor competente ale Congresului un raport care include o descriere a organizațiilor media care sunt controlate și finanțate de către Guvernul Federației Ruse și orice entități afiliate, fie că operează în cadrul sau în afara Federației Ruse, inclusiv televiziune și cele prin satelit, posturile de radio, internetul și presa scrisă.

Documentul poate fi consultat în întregime aici.

Precizări privind „războiul informațional” contemporan

La mijlocul săptămânii, profesorul Ioan Aurel Pop, rector al UBB,  publica pe pagina sa de facebook următoarele precizări legat de răstalmăcirea unor afirmații anterioare ale domniei sale:

La finele Primului Război Mondial și în perioada imediat următoare (1918-1920) s-au conturat două mari grupuri de state și națiuni în Europa: unele mulțumite de destrămarea imperiilor dominatoare și multinaționale (german, austro-ungar, rus, turc) și de formarea statelor naționale sau federale pe ruinele acestora; altele nemulțumite și frustrate, în urma pierderii forței și influenței de altădată, a imenselor teritorii și a numeroaselor popoare și etnii. Nemulțumiții s-au regrupat treptat și au condus la Al Doilea Război Mondial, după care, în linii mari, ordinea politico-teritorială a rămas, cu unele modificări, ca aceea interbelică.

Marele profitor a fost URSS, care a trăit momentul destrămării in perioada lui Gorbaciov și mai ales în 1989-1991. Statele care se formaseră în 1918, prin voința popoarelor și care fuseseră consfințite prin Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), au rămas aproape cum au fost (chiar dacă Iugoslavia și Cehoslovacia s-au destrămat), adică formate tot pe criterii naționale, state ale polonezilor, românilor, cehilor, slovacilor, sârbilor, croaților, slovenilor, lituanienilor, letonilor, estonilor etc. Și frustrările au rămas aproape la fel, de aceea este firesc ca, la un secol de atunci, unii să sărbătorească și alții să fie nostalgici și triști.

Vocile nemulțumite de formarea României întregite se regrupează acum, cu ocazia centenarului și recurg la forme variate de exprimare. Pe fondul unei crase lipse de cultură istorică a opiniei publice actuale, forțele interne care cultivă relativismul istoriei și care combat ideea de unitate românească sunt dublate de unele din exterior.

*
Pentru a pregăti sărbătoarea centenarului Marii Uniri, statul român a creat în 2016 un organism guvernamental, condus de un secretar de stat. Între timp, deja s-a schimbat structura acestui „departament”, dar strategia și tactica sa nu sunt clare, mai ales că nu are încă un buget aprobat și nici precizate modalitățile de a procura fonduri din alte surse.

Între timp, în Ungaria, „Grupul de cercetători științifici ai Academiei de Științe Ungare – Elan-Trianon 100”, deși nu figurează ca un organism guvernamental, este, în fapt, puternic susținut de autorități, este format dintr-o redutabilă echipă de istorici, istorici de artă, istorici literari și sociologi, beneficiind de substanțiale fonduri, eșalonate pe cinci ani. Echipa are scopul să elucideze în principal condițiile în care s-au încheiat tratatele de pace și, mai ales cel de la Trianon, tratate care au condus la „pedepsirea” Ungariei, la privarea sa de „două treimi din teritoriu și din populație”. Cel puțin acestea sunt expresiile discursului oficial din Ungaria contemporană, țară care, deși aliată cu România în NATO și membră, ca și România, în UE, și-a oprit, în 2016, diplomații să participe la celebrarea Zilei Naționale a României! Eu nu mai cunosc un caz similar de inamiciție, de ofensă directă și oficială în cadrul UE!

Din păcate, arsenalul de idei pentru cercurile ungare care deplâng Marea Unire românească de la 1918 sunt oferite, în mare parte, de românii înșiși, de acei români care cultivă blamarea istoriei naționale, care resping unitatea românească, care cer felurite autonomii istorice, care condamnă „miticismele” și „balcanismele” cu scopul subminării României. Prevăd că, scoțând lucrurile din context, România va fi criticată pentru naționalism, pentru preamărirea actului de la 1918 prin politica sa de stat, iar Ungaria va fi lăudată pentru obiectivitate, pentru cercetările istorice critice, pentru elucidarea dezinteresată a umbrelor trecutului.

Pe fondul ideii că românii au trăit până în secolul al XIX-lea în două țări distincte și în provincii istorice cuprinse în imperii străine, se cultivă destul de insistent ideea dezbinării românești, a „inventării” numelui de România, a noutății ideii de unitate politică și a civilizației diferite din Transilvania în raport cu ceea ce era în regiunile extracarpatice. Din arsenalul unor epoci pe care le credeam apuse și al unor ideologii totalitare condamnate de istorie, se revitalizează idei teoretice precum: majoritățile etno-demografice sunt relative și voința lor nu mai contează astăzi; popoarele fără statalitate veche sunt popoare fără istorie și, prin urmare, au drepturi limitate; autonomiile teritoriale pe criterii etnice au rădăcini vechi, verificate de istorie etc. În mod concret, despre trecutul românilor și despre realitățile românești, se insinuează vechi sloganuri, actualizate prin adaptări recente: românii sunt un popor nou, intrat târziu în istorie; valahii și românii sunt popoare diferite; Transilvania nu are legătură cu istoria românilor; numele lui Iancu de Hunedoara trebuie schimbat în Ioan de Hunedoara; particula Napoca trebuie scoasă din numele municipiului Cluj-Napoca; imnul de stat – care ar exprima idei retrograde și în care este vorba și despre Corvini – trebuie înlocuit etc. Unele dintre aceste „îndreptări” par inofensive: a spune Ioan în loc de Iancu nu schimbă mare lucru, decât că ne îndepărtează de esența unei forme românești diminutivate (Iancu provine tot din Ioan) și de apropierea de numele unui erou național românesc – Avram Iancu; scoaterea particulei Napoca din numele orașului Cluj-Napoca ar șterge mai mult de un mileniu de istorie, adică tocmai rădăcinile daco-romane ale românilor (atâtea câte sunt ele).

Unele dintre aceste „propuneri” prind la publicul larg, mai ales în străinătate, și datorită curentului dacist (tracist), care-i așază pe daco-geți și pe traci la temelia tuturor popoarelor europene, cu o limbă primordială din care s-ar trage latina, cu priorități în toate domeniile, de la scris și astronomie până la arhitectură și medicină etc.

Denigrarea istoriei și vieții românilor este astfel ușor de făcut, mai ales că datele sale esențiale sunt oferite de cealaltă extremă din cultura românească, aceea care acceptă doar nimicnicia românilor, spiritul lor gregar, de popor fără voință, de masă informă, „umbră fără schelet”, formată din „fețe patibulare”, cu „guri vulgare”, „puturoși”, cu un „amestec apos” în loc de creier, cu o istorie în care toți „au urinat” peste noi și din care a rezultat limba română cea „bună numai pentru înjurături” etc.

O altă variantă a acestei extreme afirmă că nu ne cunoaștem corect trecutul, fiindcă toți marii istorici și oameni de cultură români au operat doar cu mituri naționaliste. Pe acest fundal trist – pregătit de unii dintre noi înșine – este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și ca națiune.

Precizez că mesajul meu pe această temă, de la Academia Română, era menit să sensibilizeze factorii de răspundere din România în legătură cu pregătirea inadecvată centenarului Marii Uniri și să ofere un exemplu de „eficiență” în tratarea chestiunii secolului trecut de la finele Primului Război Mondial. „Eficiența” se referea la vecinii maghiari, care, desigur, nu se pregătesc să celebreze unirea Transilvaniei cu România! Este clar, după toate semnalele pe care le avem, că mesajele venite dinspre Ungaria și chiar din România nu sunt și nu vor fi prietenești. Presa scrisă și vorbită, unele televiziuni au preluat însă – așa cum se întâmplă mai nou peste tot – mesajul meu trunchiat și i-au dat o amploare și o dimensiune pe care nu le-a avut. Prin poziția mea nu am jignit pe nimeni, ci am atras atenția asupra unor realități care, netratate la timp și în mod înțelept, pot învenina și mai mult raporturile româno-ungare.

Iată și replica grupului la care se referea academicianul român, într-o declarație a istoricului Ablonczy Balázs, directorul de grant al Echipei de Cercetare Știinţifică ai Academiei de Științe Ungare – Elan-Trianon 100:

În ultimele zile atât în viața publică românească cât și în presa românească au apărut relatări și comentarii care au formulat acuzări serioase la adresa cercetărilor în curs ai Academiei de Științe Ungare, Echipa de Cercetare Științifică – Elan – Trianon 100 a fost acuzată de activitate de propagandă națională secretă, uneltiri împotriva statului român și de susținerea activităților separatiste.

Realitatea în schimb este că echipa formată în 2016 din 22 de cercetători în cadrul Institutului de Istorie al Academiei de Științe Ungare nu este organ guvernamental, ci o inițiativă care operează strict între parametri științifici și în fața opiniei publice. Între obiectivele sale figurează și colaborarea cu cercetători români, slovaci, sârbi și din Europa de Vest în cadrul unor cercetări multidisciplinare.

Acesta a mai adăugat că până în acest moment grupul respectiv a organizat workshopuri și conferințe, a coordonat cercetări de arhive și a pregătit spre publicare documente și monografii. Prima publicație va apărea în cursul lunii mai, 2017, fiind o ediție comentată și completată cu vast material fotografic al jurnalului delegației maghiare de pace din 1920. Atât munca echipei de cercetare cât și rezultatele sale sunt publice și pot fi urmărite atât în limba maghiară cât și în limba engleză pe situl http://trianon100.hu și pe profilul de Facebook https://www.facebook.com/Trianon100

Rugăm cititorii să răspundă la un mic sondaj, legat de părerea lor în legătură cu acest Grup sau echipă de cercetare:

  1. Este partea văzută a unui război informațional, așa cum avertizează rectorul UBB
  2. Nu e decât o inițiativă științifică
  3. Este un război între Academia Română și cea Ungară

Transilvania de Nord

Historia lui Ion Cristoiu publică un articol semnat de Stelian Lambru care afirmă că în retrocedarea Transilvaniei de Nord României, principalul actor a fost regele Mihai I. Am spicuit câteva rânduri:

În toate cedările politice ale Palatului în faţa şantajului sovietic, miza jumătăţii de Ardeal dată Ungariei pe 30 august 1940 a fost decisivă.

Pe 11 octombrie 1944, administraţia română din Transilvania de Nord va fi expulzată de sovietici care introduc propria administraţie militară. După instalarea guvernului Groza, pe 6 martie 1945, sub ameninţarea guvernului-fantomă al Transilvaniei de Nord de la Cluj din februarie 1945, sovieticii încep să încline balanţa în favoarea României prin acordarea permisiunii de revenire a administraţiei române în Ardeal, pe 9 martie 1945.

Contribuţia regelui la revenirea Transilvaniei de Nord la România

Trebuie menţionat că până la încheierea păcii orice variantă privind Ardealul de Nord a rămas posibilă. Independenții au avut o pondere însemnată în şedinţele guvernului sovietic, iar planul de anexare a Maramureşului la Ucraina Transcarpatică, din decembrie 1944 până în februarie 1945, a fost o intenţie clar exprimată în direcţia creării unei noi republici sovietice.

Susţinerea de care România s-a bucurat din partea URSS la semnarea păcii a fost una curioasă, deoarece nicio antecedenţă nu o justifica. Mai mult, relaţiile sovieto-maghiare fuseseră mult mai bune decât cele sovieto-române până în 1940. Multe dintre clarificări sunt aduse de volumul semnat de T. M. Islamov, T. A. Pokivailova şi Onufrie Vinţeler, Din culisele luptelor pentru Ardeal, publicat în 2003.

Citiți articolul integral aici.

Patrioi sau patrioți?

Dacă tot făceam diferența de nuanțe între patriotism și naționalism, de ce nu ne-am permite și un calambur, cauzat de recentele evenimente internaționale? Incidentul a avut loc în strâmtoarea Bosfor, iar avarierea navei de recunoaștere rusești de către un cargobot din Togo încărcat cu oi românești a făcut să se umfle vâna belicoasă a multor patrioți de pe facebook.

Vedeți în imagine cum arăta vasul cu pricina, plecat din portul Midia-Năvodari cu aproape 9.000 de mioare la bord și care, potrivit presei turce, nu a suferit avarii semnificative în urma coliziunii. Nava rusească, în schimb, s-ar fi scufundat la două ore și jumătate de la coliziune, iar marinari au fost salvați de o navă a pazei de coastă turce…

Așadar, ceea ce n-au reușit de secole armata, aviația și marina noastră, scufundarea vreunui barcaz rusesc, a reușit un cargou Togolez (o fi fost din flota vândută?) ajutat de ceață pe Bosfor. Se pare că tot strategia mioritică aduce rezultate, cu sprijinul întâmplării. Înfruntarea a decurs fără mari victime de moment, cu excepția lui Gheorghiță, berbecuțul de cart al ciobanului Ghiță care-și făcea un selfie, drept pentru care animalul a fost sacrificat a doua zi – pentru neatenție – prin fezandare pe catarg și apoi rotire la proțap.

Surse apropiate serviciilor miliare au informat agenția Russia.today că americanii ar fi inițiat deja contacte cu partea românească privind disponibilitatea noastră de a contribui la înzestrarea flotilei cu elemente ovine care să permită obținerea supremației aeriene absolute pe flancul estic al NATO.

foto: Marius Coman/click

De asemenea, surse apropiate marinei militare au scăpat în cutiile poștale de e-mail ale presei regionale informația că flota româneasca ar fi trimis ordine de încorporare tuturor stânele de oi înregistrate.

Toți ciobanii cu bâte noduroase și clop în dotare vor fi încartiruiți rezerviști cu gradul de fruntași, iar cei care vin în plus cu cu măgari și câini, direct sergenți. Toate aceste manevre, în speranța ca până la sfârșitul anului să formeze un detașament de vânători de dealuri și valuri, capabil să lichideze întreaga flota rusa!

* cu cotribuția cititorilor (și scriitorilor!) de pe facebook

Istoria rescrisă sau reinterpretată?

Am citat într-un articol pasaje dintr-un eseu pe care l-am parcurs destul de greu, pentru că l-am citit cu spirit critic, dar am primit reacții foarte acide pentru simplul fapt că am făcut referință la afirmațiile unor istorici precum Lucian Boia. Aceștia pornesc în scrierile lor de la două premise: primo, că în perioada de un sfert de secol sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu se preda o istorie tot mai trunchiată și secundo, că lipsa interesului pentru școală în general, la un alt sfert de secol după Revoluție, necesită o abordare oarecum „literaturizantă” a istoriei, prin apelul la poveste.

Pionier în acest domeniu a fost centenarul om de cultură Neagu Djuvara care a publicat, din câte știu eu, una din primele cărți de mare succes în acest format: O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, scoasă la Humanitas în 1999. Dar istoricul și aristocratul Djuvara are bunul simț de a recunoște încă din titlul cărții sale că scrie o istorie (pre)scurtată, și nu una foarte exactă, ci povestită pe înțelesul celor tineri. Cum această carte a avut un foarte mare succes, modelul a fost preluat de scorțosul istoric Lucian Boia, care după câteva cărți valoroase, care l-au făcut cunoscut, a ajuns să scrie pe bandă eseuri în care dezvoltă câteva din cele mai provocatoare idei strecurate în cărțile sale. Cum ar veni, de la scrieri istorice, la istoriografie – fiindcă se vinde!

Asta despre literaturizarea sau încercarea de promovare comercială a istoriei. Cât despre istoria așa-zis „demodată”, cea predată înainte de 1989, acum se predă un alt tip de istorie a românilor în școală: una integrată în istoria universală și nu în „destinul clasei muncitoare”, cum era obligatoriu atunci. Omisiuni sunt şi acum, erau şi atunci, explică profesorul Ionel Tompa într-un articol publicat recent în Adevărul:

Se exagera în general rolul partidului comunist şi a clasei muncitoare, asta cu certitudine. Exista o anumită tehnică, nu de deturnare efectivă a istoriei şi nici aşa cum se spune, că era materia plină de neadevăruri istorice. Aveau o tehnică: tot din 10 informaţii, una era incorectă, era introdusă câte una falsă care nu era în spiritul adevărului istoric.

Citiți continuarea articolului aici. Legat de acest subiect delicat, ne putem întreba: cât de fidelă este istoria scrisă acum în manuale? Dacă până acum am fost nevoiți să înghițim o singură versiune – cea oficială – a istoriei, în prezent profesorii au la dispoziție manuale alternative din care pot alege conținutul agreat de ei și adaptat stilului lor de predare. Că este mai bine sau mai rău așa, decât o singură versiune oficială, asta ține de aprecierea fiecăruia.

Oricum, a încerca să privești lumea de ieri cu ochii și mentalitățile de azi este deja o rescriere, o interpretare subiectivă – iar filmul începe să recunoască asta, prin renunțarea la ecranizările istorice. O carte / un manual de istorie cere date precise sau măcar jaloane printre care cititorul / elevul să facă slalom, pe când viața reală nu este așa. Cum putem stabili care este limita între istorie și interpretare?

Ca să luăm un exemplu de dată recentă, s-ar putea scrie o carte întreagă despre Revoluția română din 15-16 decembrie 1989 de la Timișoara, o alta despre ce a urmat la începutul de săptămână 17-21 decembrie acolo și în țară, și cu totul alta despre ce s-a întâmplat apoi mai departe, începând din 22. Pentru că, mai ales la București, a fost cu totul altceva, și asta pentru ca „țara” să urmărească o Revoluție în direct, un reportaj transformat în film de lung-metraj cu diversiunea, și apoi cu restaurația…

Patriotism versus naționalism

Pentru că am abordat separat (deși sper că și nuanțat, totuși), patriotismul și naționalismul în articole care au stârnit (ambele) controverse, încerc să clarific cele două concepte, după cum anunță și titlul: unul față de celălalt. Un scurt rezumat, pentru cei care nu au citit articolele de care am amintit:

În Patriotismul la români, inspirat de comentariile cititorilor care au apreciat mai mult sau mai puțin un raport al IRES publicat acum mai bine de 5 ani, comentam remarca sociologului Vasile Dâncu: acesta recunoștea că vorbim des despre patriotism, fără însă să și spunem ceva esențial. Avem, cum ar veni, un patriotism de tip discursiv, plus că reușim, cum-necum, să ne ambalăm și să punem etichete unii altora în timp ce-l debităm și din păcate, procedăm asemenea politicienilor care încearcă să confiște familia de cuvinte Patrie – patriot – patriotism.

Tocmai acest comportament îndepărtează oamenii din viața civică, întrucât nu se mai recunosc într-o Patrie confiscată de alții în numele lor. În naționalismul clujean și cauzele sale, în termeni economici și identitari, am încercat să detaliez o teorie a lectorului universitar Norbert Petrovici, care predă la Universitatea Babes-Bolyai economie politică urbană și studii de gen. S-o prezint cum ar veni în cuvinte simple, întrucât mi s-a părut poate cea mai plauzibilă explicație pentru ascensiunea unui personaj precum Gheorghe Funar la conducerea Clujului.

Uitasem însă că pe facebook oamenii au obiceiul de a citi în principal textele cu care sunt dinainte de acord, încă din titlu (celebrul click). Argumentele contează mai puțin: omul vede doar cuvintele cu care este, din start, de acord – pe cele care nu-i plac le blamează imediat, acesta fiind al doilea motiv pentru care la citește (amânarea introducerii butonului de disLike de către facebook se datorează doar politicii sale roz). Am înțeles apoi, din comentariile cititorilor, că o amestecul acestor noţiuni diferite (chiar dacă au rădăcini comune), poate duce la confuzii. Pentru clarificare, am să folosesc o comparație simplificatoare, luând ca exemplu galeriile sportive.

Poți fii suporterul unei echipe, fără a fi neapărat ultras! La fel, te poţi numi „patriot” și pe timp de pace, fără a fi nevoie să fii și „naţionalist”. Patriotismul definește o legătură emoțională, personală, în vreme ce naționalismul este un termen intelectual, cu conotații juridice și ideologice. Putem compara (fără a avea pretenția unei definiții foarte exacte) naționalismul cu un steag pe care generalii îl ridică în timp de război, spre a le indica trupelor în ce direcție să atace – cine este inamicul.

Indiferent de ideologia dominantă ori de sistemul de conducere, nici o țară nu a avut beneficii reale de pe urma naţionalismului fervent (vorbim de exagerări). Aceasta deoarece naţionalismul prezintă pericolul uniformizării valorilor conform obiceiurilor locului şi mai ales, după dorinţele celor de la putere. Care se folosesc periodic de el, uitând că naţionalismul este o alegere riscantă, un steag bun de agitat doar în vremuri speciale: revoluţii, războaie, crize – și ferească Dumnezeu, vorba cuiva, să trăim vremuri interesante! O consecință a naționalismului sunt tendinţele totalitare: dacă există o voce aparte în grup, aceasta este rapid marginalizată, adusă la tăcere, neutralizată și în cele din urmă eliminată.

Un exemplu atipic de naționalism revoluționar pe timp de pace este cel inventat de Nicolae Ceaușescu, denumit uneori și național-comunism (spre a-l compara cu național-socialismul altui dictator, Hitler). Chiar dacă și aceasta este o comparație forțată, național-comunismul ceaușist neajungând la perversitatea național-socialismului hitlerist, efectele sale încă se mai resimt. Indiferent cum l-am numi, național-comunismul a fost o struțo-cămilă similară economiei sociale de piață a lui Ion Iliescu. Așadar naționalismul poate fi (și adesea și este) exclusivist, însă patriotismul nu este neapărat extremist.

Calitatea patriotismului rezidă în aceea că el nu este legat de vreo formă de putere, și militează pentru progresul statului indiferent de opţiunile individului. Faţă de naţionalism, patriotismul poate fi atributul individului şi nu este o opţiune impusă de grup. Oamenii sunt întotdeauna diferiţi, și cei care compun un stat pot avea religii diverse, apartenențe politică diferite, opţiuni și etnie diferite. Și cu toate acestea, ei pot milita pentru progresul ţării în care s-au născut sau de care simt că aparțin.

Închei cu o parafrază după Emil Cioran, postată de un cititor al articolelor într-un comentariu pe facebook – asta să mă contrazic singur și să arăt că mai sunt și cititori zen, nu doar hateri: „Mai devreme sau mai târziu toţi ar trebui să urmăm această lucidă împăcare cu propria istorie, și printr-un efort de obiectivitate să-i urâm mai puţin pe ceilalți. Punând vechile persecuţii între paranteze, românii ar putea să descopere meritele ungurilor: cum ar fi, de exemplu, că la 1956, în virtutea tradiţiei lor de stăpânitori, ungurii au ştiut să se revolte împotriva altor asupritori (sovieticii). Spre deosebire de românii care, spune iarăşi Cioran, şi-au purtat cinstit lanţurile”.

Iar ungurii ar putea să recunoască faptul că și ei, ca și români, au fost obsedați de construirea unui stat național omogene – de aici dezvoltarea ideilor de puritate și superioritate rasială, de aici și discuțiile, polemicile si proiectele politice fantasmagorice. Și legionarii vroiau o Românie perfect etnică, așa cum și maghiarii au visat o Ungarie perfectă dpdv etnic. În lumina ideilor de identitate națională , Imperiul Austro-Ungar pare azi o utopie în care ideile tolerante, libertățile și multiculturalismul au fost mai mult vehiculate decât puse în practică. Dar nu pare că am fi progresat prea mult. Nu cumva la fel se întâmplă și astăzi?

Naționalismul clujean și cauzele sale, în termeni economici și identitari

Una din caracteristicile ardelenilor (și a clujenilor, în special) este naționalismul. În urmă cu câțiva ani, dacă pomeneai într-o discuție că ești din Cluj, erai întrebat imediat ce mai face Ghiță Funar, de parcă ar fi trebuit să-l cunoști personal. Oamenii dădeau astfel glas ideii cum că fantezistul personaj ar fi fost creeat chiar de clujeni.

Ceva adevăr trebuie să fie aici, pentru că așa cum remarcasem în articolul De ce se văd ardelenii altfel?, există o întrebare în raportul IRES: Patriotismul la româniconsiderați cã transilvãnenii au o trãsãturã care îi deosebește de restul românilor? la care răspunsul este: da, patriotismul / naționalismul. Adică un patriotism cu accente de naționalism, rămășițe clare din vremurile funariote – a nu se uita că personajul a domnit mai bine de un deceniu la Cluj!

Am căutat în decursul timpului diverse explicații cum de oameni educați precum clujenii și-au putut alege de trei ori un asemenea primar, cu care, atenție: se și mândreau!

— Ai văzut ce primar avem? mă întreba orgolios văru-meu Liviu, fost director pe la Remarul 16 Februarie, în rarele ocazii când ne întâlneam.

— Cine, Funar? Tu chiar crezi ce zice? se mira studentul care eram atunci.

— Păi da! se umfla Liviu, cu dosarul pregătit imediat după Revoluție, să plece cu familia în Canada.

— Om serios, face treabă și ordine în oraș! își lăuda el alegerea.

— Mie mi s-ar părea cel mult amuzant, dacă n-ar fi și periculos… Nu-mi dau seama cât crede și el din tot ce zice, dacă nu cumva o face conștient că-i doar o manevră politică!

Suspiciunea mea era că toate acele elucubrațiile făceau parte dintr-un rol pe care primarul și-l asumase ca să ajungă la putere, pentru că nu puteam concepe, ca student, că un universitar sau un om educat chiar poate gândi așa. Vărul meu avea să plece curând în Canada ca să se lupte (înaintea noastră) cu economia globală, lăsând problemele locale în urmă, de aceea i-am scuzat acel iz de naționalism anticipat, ca și cum regreta deja pierderea identității.

Un oraş conservator, tradiţionalist, Clujul a fost dominat politic aproape un secol (jumătate de secol în comunism și încă un sfert de secol de post-comunism) de o alianţă politrucilor (așa-zișii intelectuali protrocronişti), prea puțin contrabalansată de mediul critic universitar: așa-zisa viață culturală a orașului, care funcționează ca o supapă pentru populația neînregimentată politic. Ca dovadă: fostul primar Funar venise din mediul universitar, la fel și actualul primar Boc, care a fost secretar UTC și ar fi avut o carieră politică și în comunism.

Până acum, cea mai plauzibilă explicație pentru ascensiunea unui personaj precum Ghiță Funar la conducerea Clujului a furnizat-o profesorul Norbert Petrovici, lector universitar la Universitatea Babes-Bolyai, unde predă economie politică urbană și studii de gen, în articolul „Articulating the Right to the City: Working-class Neo-Nationalism in Postsocialist Cluj, Romania”.

Acesta explică etno-naționalismul funariot în termeni economici și identitari: de articulare a dreptului la oraș al muncitorilor, în termenii drepturilor românilor față de Cluj în relație cu populația maghiară. Practic Funar a exploatat frustrările muncitorimii aduse să populeze Clujul industrial și care imediat după Revoluție s-a trezit deposedată de „rolul conducător” cu care îi împuiase capul propaganda socialist-comunistă. Doar naționalismul lui Funar a mai legitimat prezența muncitorilor în Cluj după destrămarea industriei – fenomen neprevăzut în planurile cincinale, care îi transformase într-o categorie socială redundantă.

În Ardealul antebelic, raportul etnic era favorabil românilor, care împărțeau însă acest spațiu cu alte nații:  37% din transilvăneni erau maghiari și germani (29% populație maghiară + 8% germană) față de 57,6% români, mai mult decât în Banat, totuși, unde românii aveau cu 3,3% mai puțin, asta și datorită procentului mult mai mare de etnici germani (șvabii aveau aproape 24%). În orașe transilvane însă, acest raport etnic era însă inversat, arată Lucian Boia în eseul De ce este România altfel?

La orașe, ungurii și germanii depășeau net populația românească în toate regiunile care aparținuseră Austro-Ungariei: în Transilvania românii reprezentau 36% din populația citadină, în Banat 35%, în Crișana și Maramureș 33%, în Bucovina 33%; în Basarabia erau 31%.

După cel de-al doilea război mondial, acest raport etnic s-a schimbat în favoarea românilor. Industrializarea forțată care a avut loc în România socialistă a umplut și Clujul de muncitori. În acea perioadă a fost ridicat la marginea orașului celebrul cartier Mănăștur, unde locuiește o treime din populația Clujui.

Astăzi un cartier principal al orașului, legat prin artere importante cu centrul (axa principală de transport E-V fiind mutată chiar de pe Donath pe Calea Mănășturului) și bine aprovizionat (multe super-marketuri deschizând magazine în zonă), Mănășturul este preferat de studenți pentru chiriile ceva mai accesibile față de celelalte cartiere ale orașului în care prețurile au explodat ca și pentru locurile unde pot ieși. Asta pentru că și Mănășturul de odinioară era un cartier dinamic, chiar dacă aglomerat – populat de familii tinere, venite la oraș ca să-și facă un viitor.

Însă pentru nou-veniții în orașul anilor ’70-’80, viitorul nu mai suna așa bine după anii ’90, precum reclama la Connex: propaganda tăcea chitic cu privire la „rolul conducător” al clasei muncitoare. Iar politrucii din eșaloanele II și III, ieșiți în față cu sprijinul celor din fostul eșalon I (Partidul comunist + Securitatea) se adaptaseră la un nou discurs: mult-lăudata industrie era „un morman de fiare vechi”, aveam nevoie de „investitori” cu capital, adică de capitaliști. Dintr-o piesă cu rol important în angrenaj, muncitorii au devenit redundanți: siguranța locului de muncă dispăruse, fabricile se închideau și se vindeau la fier vechi. Din fost inamic, capitalismul devenise ideologie dominantă.

Pe acest fundal, discursul lui Gheorghe Funar – care îi considera importanți pe muncitori pentru simplul fapt că erau români, și identifica un alt pericol, cel maghiar – a prins rădăcini în Cluj: pe cale de a fi marginalizați după destrămarea industriei, muncitorii au fost revalorizați, descoperindu-și identitatea și solidaritatea, în luptă cu „inamicul” comun. Astfel, un primar ostil investitorilor străin, care promitea conservarea trecutului, a industriei și a tradițiilor naționale, chiar dacă naționaliste, a fost ales pentru trei mandate consecutive.