Centenar România, faza pe Academie

Odată absolvită cu brio faza pe grădiniță a Centenarului România, sau mă rog, cea pe desene – în care s-a optat pentru cel mai ciudat logo posibil – zilele trecute am intrat în etapa pe școală, sau de recrutare de personal.

Câteva cuvinte despre acest logo: dincolo de faptul că este greșit, nu are nici suflet, în ciuda „aspectului” semi profesionist și indian. Și sloganul sună aiurea… cum adică sărbătorim împreună? Ca și cum am fi putut și separat, ne-am fi urcat în sus, ori am fi avansat înainte. Nu spune nimic de fapt – și cel mai rău, nu transmite niciun mesaj emoțional sau rațional. Doar spune, ca să nu tacă, la fel ca bulinuțele acelea colorate de deasupra, care au o formă și niște culori.

În fine, eșec total, dar să răsuflăm greu și să revenim la etapa doi. Cu această ocazie academicianul Eugen Simion a ieșit în presă cu câteva declarații, de fapt săgeți aruncate în direcția premierului Tudose:

„Se întâmplă lucruri care ne îngrijorează. Am auzit că se organizează, în momentul de faţă, o nouă reformă. S-a întâmplat cândva când un guvern a interzis oamenilor mai în vârstă să mai lucreze. Este o măsură atât de… iraţională împotriva culturii.

Noi vrem să menţinem la Institutele noastre oameni mai în vârstă, pentru că ei ştiu carte. Nu putem face marile dicţionare fără aceşti oameni. Se anunţă că trebuie să-i scot iarăşi pe oamenii ăştia, să-i oblig să renunţe la pensie. Dar ei au muncit 50 de ani pentru pensia asta. Și tocmai acum îi obligăm să iasă, când avem nevoie de ei?

S-a sugerat prin cancelarii că un tânăr cu o cameră de filmat trezește mai mult interes de Ziua limbii române decât 100 de academicieni. Aş vrea să îi comunic direct primului-ministru,am auzit că este un om dintr-o bucată, dar eu nu ajung să vorbesc cu el şi vă rog pe dumneavoastră: să nu ne facă răul ăsta!  Dacă dăm afară academicieni și angajăm bloggeri în Academie, facem un rău imens.

Nu ştiu ce economii poate face Ministerul așa, să ne lase şi pe noi să gândim puţin. Noi trebuie să rămânem o naţiune culturală. Nu este vorba de naţionalism aici! Ci pur şi simplu să fii român, european, să îţi iubeşti cultura ta, să vrei ca ea să existe şi să se afirme odată cu limba ta şi cu naţiunea ta.

Asta este o chestiune foarte importantă”, a declarat Eugen Simion, directorul Institutului de Istorie şi Teorie Literară “George Călinescu” din cadrul Academiei Române. Dacă nu v-ați dat seama până acum, acest citat include și un pamflet. Las cititorii să extragă singuri micii de Kaufland din discursul academicianului nostru, iar până atunci, aștept în continuare faza pe Academie.

Dictatul sau arbitrajul de la Viena?

Pe 30 august 1940, România a fost nevoită să cedeze Ungariei o suprafață de 43.492 de kilometri, în urma semnării unui act numit fie Dictatul de la Viena, fie Al doilea arbitraj de la Viena, văzut printr-o constatare făcută de ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop către omologul său bulgar astfel:

Ce poate adeveri mai pregnant justeţea arbitrajului de la Viena decât faptul că după pronunţarea lui, ministrul de externe român a leşinat, iar ministrul de externe maghiar şi–a anunţat demisia?

Cedarea Basarabiei și Nordului Bucovinei fără luptă  în fața ultimatumului sovietic de la 28 iunie 1940 a încurajat pretențiile revizioniste ale vecinilor României. Cele mai insistente au fost Ungaria și Bulgaria. Aflată într-o poziție ingrată pe plan extern, cu aliați tradiționali pasivi și chiar neputincioși, România a fost silită să accepte negocieri cu Ungaria pentru rezolvarea problemei Transilvaniei.  Chiar dacă regele Carol al II-lea a încercat, în ultimul moment, să atragă bunăvoința Germaniei, Adolf Hitler a răspuns că cel mai bine ar fi ca părțile să se înțeleagă pe cale pașnică.

În acest sens, pe 16 august 1940, România și Ungaria au început negocierile la Turnu Severin. Ungaria a cerut o suprafață de 70.000 de kilometri din teritoriul național, soluție respinsă de România. Într-un final, discuțiile au eșuat și România a fost nevoită să ceară arbitrajul Germaniei și Italiei. Decizia, sau cel de-al doilea arbitraj, a avut loc din cauza ca Hitler se temea ca Ungaria să nu meargă dincolo de planurile sale și să-și împartă Romania cu rusii. Arbitrajul a fost un moment genial al nemților, făcut la repezeală, pentru a ține ambele țări în șah, promițându-i fiecăreia cealaltă bucată din Ardeal la sfârșitul războiului.

Germania se afla, conform istoricului Armin Heinen,  în culmea puterii, și nu putea accepta un conflict în zonă, mai ales din cauza intereselor sale economice din Balcani: produsele agricole și petrolul românesc erau esențiale pentru regimul nazist. Astfel, Germania și Italia au hotărât ca Ungaria să primească 43.492 km cu o populatie estimata la 2.609.000 locuitori, în majoritate etnici români. Vestea a fost anunțată de către Miniștrii de Externe german, Joachim von Ribbentrop, si cel italian, Galeazzo Ciano. Ambele delegații au fost nemulțumite: în memoriile sale, ministrul de externe Mihail Manolescu relatează că a leșinat la vederea noilor granițe, în timp ce ungurii s-au declarat „zdrobiți sufletește” iar ministrul lor de externe a demisionat.

Istoricul Keith Hitchins afirmă că soluția germană a dus la escaladarea tensiunilor dintre cele Ungaria și România, nerezolvând problema de fond. Practic, singura mulțumită era Germania, care reușea să mențină ambele state în sfera sa de influență, conștiente că nu-și pot permite să piardă susținerea celui de-al treilea Reich, mai ales în fața puterii crescânde a URSS.

Armata maghiară a pătruns în Ardeal la 5 septembrie 1940. La doar trei zile, s-au dezlănțuit represiunile împotriva populației civile românești la Nușfalău. Au urmat masacrele de la Treznea, Ip, Cerișa, Marca, Brețcu, Mureșenii de Câmpie. Conform statisticilor, în doar câteva luni, până la 1 ianuarie 1941, din Ardealul de Nord au fost nevoiți să plece peste 100.000 de români, ajungându-se la peste 200.000 la finalul lui 1943.

Din păcate, Ardealul de Nord nu a fost ultimul rapt teritorial suferit de România în 1940. Pe 7 septembrie, la presiunile Germaniei, statul român a fost nevoit să cedeze și Sud-Estul Dobrogei, Cadrilaterul, Bulgariei. Citiți despre contextul în care Transilvania de Nord s-a întors la România aici.

Zemlin – 1566

Somnul taberei de la Zemun curgea netulburat de susurul apei. Peste sulițele înfipte în zemlja[1] dintre malul drept al Dunării și râul Sava stăteau agățate mii de corturi, adăpostind întreaga forță a fiilor Islamului. Într-unul din ele, un turc înalt, cu o pată maronie pe obrazul ascuns de mustața neagră, veghea cu mâinile pe genunchi. În mijlocul taberei, în jurul focurilor, câțiva ieniceri frigeau carne de berbec înfiptă în sabie.

çevirme. Cât de lungi par orele, în liniștea nopții? La sfârșitul rugăciunii, sufletul eliberat de patimi zbură peste timp, iar trupul rămase lipit pe pământ – așa cum făcea de copil, ca să asculte fiorii locului din care plecase de prea multă vreme.

Nu mai spera să găsească urma pierdută în urmă cu jumătate de secol. Și totuși, capul învelit în turban se ridică ușor, nevenindu-i să creadă c-o auzea: era acel ușor tremur al pământului. Se plecă iar și cuprinse solul mai bine, dezdoindu-și genunchii. O vreme păru rămas acolo fără suflare, doar un abur ușor se aduna spre vârful suliței, gata să se întoarcă pe cer, când trupul înalt își reveni din amintiri: nu era niciun puls, iar tremurul se întețea.

La câteva mile distanță, descifră el, se-apropia o armată de călăreți. Nici acum nu se clinti și nu deschise ochii. Privea cu ochii minții copitele cailor, șeile în forme străine, soldații care se ridicau în ele, încercând să-și dea seama ce hram purtau. Oamenii de aici erau alunecoși. Iar cel din fruntea lor, era oare un prinț demn de atenția ultimelor zile de glorie ale Sultanului? Sau venea trăgând după el o mantie înșelătoare care-i ascundea intențiile?

Tavil[2] se ridică, scuturând gândul care-i stricase amintirea. Pe obrazul său uscat ca o dună de nisip, o pată maronie și mustața puneau în contrast albul imens al ochilor ce ascundeau cei 60 de ani bătuți e muche. Adormi ca un prunc, până ce geana dimineții îi pătrunse ușor pe sub pleoape, și-ndată ce clipi, se și trezi.

Ciuli urechile, auzind în fața cortului un fâșâit de șalvari. Era mezinul său, Kurt, pe care garda îl lăsă să intre pentru a-i pregăti cafeaua. Se ridică în capul oaselor ascultându-i mișcările.

Când ibricul sfârâia pe nisip era lângă el, îmbrăcat, gata să ia ziua-n piept.

– Ce avem astăzi, Kurt-beg?

– Tată, Allah să-ți călăuzească pașii! Trimisul principelui Ioan i-a anunțat sosirea de dimineață, ca să se-nchine luminăției sale!

– S-a trezit?

– Hassan spune că s-au auzit gemete din patul său și-a adormit abia spre ziuă.

– Trimite vorbă lui Feridun să anunțe suita principelui, după cea de-a doua rugăciune! Ce altceva?

– Tirhal Mohammed-beg! se-ntoarse Kurt din ușa otak[3]-ului.

– Sandjak-beg-ul? Ce-i cu el?

– Miklós Zrínyi, din familia nobiliară Zrinski, l-a învins și i-a luat capul, și pe cel al fiului său, și 17.000 de ducați din vistierie!

– Bine că i l-a luat acela, altfel trebuia să i-l iau eu. După somnul prost, asta va răscoli umorile negre ale luminăției-sale!

– Pot să intru, Mare Vizir? se auzi vocea lui Feridun.

– Primești și-o cafea, efendi çelebi[4], îl invită zâmbind Tavil.

Îl privi scurt pe tânărul care-i păstra în mare ordine notele și actele dregătoriei sale. Trecuse un an de când fusese ridicat la rangul de Mare Vizir și toate deciziile sale de până acum fuseseră ușurate de precizia secretarului. Fiul său îi turnă o kavia și aburii se ridicară până spre nările aceluia, care fremătară ușor.

– Ce pregătim prințului, Feridun?

– Aveam un tratat cu tatăl său, regele Ioan, ce trebuie respectat..

– Hai, citește-ni-l!

Secretarul sorbi din cafea, răsfoind filele repede, și-ncepu:

Eu, sultan Soliman șah, împărat nebiruit al turcilor, jur că nu te voi lăsa pe tine vestitul meu frate Ioan, rege al Ungariei și al părților sale, împreună cu Țara Transilvaniei, în niciun fel de strâmtoare. Iată sunt de față, ceea ce vrei cu mine sunt gata întru toate să-ți fac pe voie și să-ți fiu pe plac. Iar dacă nu m-aș ține de făgăduială și nici urmașii mei n-ar face la fel, mânia dreptății lui Allah să cadă asupra capului meu. De asemenea tu, împreună cu țara ta, potrivit făgăduielii făcute de tine, vei plăti în fiecare an tributul făgăduit, la fel și urmașii tăi îl vor plăti în strălucita mea visterie. În ce privește libertățile voastre, te voi păstra în ele, te voi apăra de-a pururi, principe țara își va alege pe cine va dori, liberă fiind în aceasta și cercetându-ne și pe noi..

–  Atunci să plătească tributul rămas de la tatăl său! Coroana trimisă de luminăția sa, dreptul sabiei Sultanului, a fost vândut-o maică-sa alemanilor, nu? Aman, vai de țara condusă de o femeie!

– Vai de cei nedemni să-și poarte coroana, își reaminti Feridun de prin înscrisurile acelor vremi, sorbind înc-o gură de cafea.

– Tatăl său, regele Ioan, a-ncheiat o înțelegere cu alemanii, în secret, la Varadin. Și auzind Marele Vizir de atunci, Luth-Pașa, a spus următoarele, citi el după ce răsfoise iar în mapa de piele:

Aceşti doi regi nu sînt demni să poarte coroane; nu-şi ţin cuvîntul dat, nu le este frică de Dumnezeu şi nici de oameni nu au ruşine. Nu au fost în stare să-şi ţină nici jurământul pentru păstrarea tratatului ce l-au încheiat între ei!

– Mai bine că nu s-au înțeles! Acum am făcut eyalet în Buda regilor Unguri, și n-o să ne oprim până nu-i cucerim pe alemanii care și-au vârât nasurile în ciorba noastră, se bucură Vizirul.

– Luminăția ta, spuneai că n-are rost să pierdem vremea prin pădurile și munții din micul lor Principat! îi aminti Kurt-beg

– Așa-i… Feridun! tună vizirul

Secretarul aproape că scăpă ceașca pe masă.

– Cheamă-l aici pe Prinț, să vedem câte parale[5] face!

– Încă n-a sosit, luminăția-ta…

– Este la marginea Ordiei[6] noastre. Tocmai ce-a ajuns!

Îl urmări zâmbind în sinea lui, cum pleacă uimit. Acum toată oastea avea să afle că Marele Vizir nu degeaba ține un șoim deasupra cortului, și că vede prin ochii lui, toată cuprinderea ordiei, gândi. În scurt timp, secretarul deschise foaia de la intrarea cortului și rămase aplecat, făcând loc intrării personajelor anunțate. Toți erau curioși să-l cunoască pe fiul defunctului rege Ioan și-al Isabellei din Casa de Jagiello, fiica regelui Sigismund al Poloniei.

Tânărul principe, cu o postură puțin rigidă și ochi blânzi, sub o frunte mare, abdicase până acum, la 26 de ani, de două ori în fața pretendenților săi la Coroană din Casa de Habsburg. Era însoțit de sfetnicul său Stanisłas Nieżowski și de căpitanul Giovanandrea Gromo, comandantul gărzii sale. Ultimul luă cuvântul așa cum se cuvenea, înmânând cadouri în numele prințului. Vizirul îl salută ceremonios ducându-și mâna la inimă, apoi la buze, după care Ioan Sigismund își duse mâna la piept, salutându-i în limba lor:

Salam alekum!

Îl priviră surprinși, deși auziseră despre el că era un ins educat, care vorbea fluent opt limbi și putea cânta la mai multe instrumente muzicale. Dar nu știau că prințul este și-un tolerant în ale religiei, așa că nu se așteptau să-i salute potrivit credinței lor.

– Domnia-ta ești invitat să-ți prezinți omagiile luminăției-sale după a doua rugăciune, se dezmetici primul Vizirul, făcându-i un semn lui Feridun. Acesta se apropie întinzând ciorna tratatului, pe care fircălise indicațiile vizirului, iar Nieżowski înaintă și-l primi, apoi se retrase ca să-l citească.

– Dacă domnia-ta nu are obiecții… porni a-l expedia vizirul.

– De fapt, ar fi ceva, se înclină principele, calm.

Sokollu își ridică ușor ochii spre el, surprins. Dar principele nu se lăsă tulburat de intensitatea privirii sale, și continuă liniștit, după ce se consultă cu Nieżowski, care încuviință din cap:

– Singura rugăminte de-adăugire la acest tratat este ca alegerea principelui să fie confirmată de luminăția-sa. Dieta noastră să vie cu propunerea, iar numirea să fie privilegiul Înaltei Porți, ceru el.

Toți cei din cortul Vizirului știau că nu era vorba despre un adevărat tratat, care se semna de regulă, între egali, ci era mai mult un act de supunere. Maximilian trimisese Porții detaliile Păcii lor de la Satu Mare, și documentele care arătau că Ioan Sigismund se supunea lui, pentru a-l discredita în faţa Sultanului.

Dar seriozitatea prințului și tristețea ochilor săi, tipică oamenilor ce-și acceptă destinul, impuse respect, astfel că trecură cu vederea acest amănunt esențial, iar cererea fu cuprinsă în ciorna actului întors în mâinile lui Feridun.

– continuă aici –

[1] pământ

[2] Cel Lung

[3] cort mare

[4] domnule secretar

[5] monedă turcească, a 40-a parte dintr-un guruș

[6] oaste

[7] Sublima poartă a Palatului Topkapî

[8] Termen religios. Înseamnă, în traducere liberă, gardian.

 

Petiție pentru mutarea UNTOLD

Clujul este un oraș suficient de mare pentru cei 300 și ceva de mii de locuitori ai săi, dar prea mic pentru 500.000. La finalul unui articol din publicația online cluj.pro apare o o petiție care susține mutarea festivalului UNTOLD la periferia municipiului de pe malul Someșului. Inițiată aseară, petiția a strâns până acum de la clujeni peste 50 de semnături.

„Vrem un Cluj în care fiecare să se simtă bine”, spun oamenii care semnează în argumentarea deciziei lor (care nu este obligatorie, după cum nu este necesară nici publicarea numelui semnatarului): „Un asemenea eveniment  desfasurat într-un oraș cu strazi inguste, fără o centură completă, fără inele, pasaje și parkinguri afecteaza grav circulatia. Accesul restrictionat in Parcul Mare și zgomotele deranjeaza vecinii și mai ales pacienții din Spitalul de copii”, spune cineva.

Alți clujeni sunt nemulțumiți deoarece plătesc taxe într-un oraș ce finanțează un festival privat care, în plus, folosește și infrastructura orașului, blocând accesul cetățenilor în centru: ”Semnez această petiție pentru că îmi doresc ca Parcul Central să fie al tuturor clujenilor, în egală măsura. Regret ca Primarul municipiului Cluj Napoca nu vede ce rămâne în urma acestui eveniment. Nu este normal ca Parcul Mare sa fie închis pentru o parte a cetățenilor, nici măcar o zi”.

Lumea e deranjată și fiindcă se scumpește aiurea orașul, adică „veniturile” generate de festival sunt cu dus și întors: „Semnez petiția nefiind de acord ca acest festival sa aibe loc în centrul orașului, blocând libera intrare în PARC. Mai e lipsa LOCURILOR DE PARCARE, nici măcar o CHIRIE nu mai poți găsi în Cluj, pentru ca în orice anunț citești la o locuință de închiriat, menționează: pentru UNTOLD”.

„Nu pentru că îngrădește, ci pentru că distruge, spune alt semnatar, iar banii de reparații îi plătim tot noi”, notează cineva. „Sunt deranjată anual de restricțiile de circulație și de de zgomotul din oraș pe perioada festivalului”, afirmă o semnatară. Gălăgie inutilă, spune altcineva, mai vehement:

„Dacă eu chefuiam 2 zile luam amendă, ăștia chefuiesc, se droghează, beau, lasă gunoi după ei și nu iau nicio amendă consistentă. Amenda asta ar însemna jumătate din profit, că doar primăria curăță pe banii noștri și tot noi răbdăm gălăgia!”.

Petiția cu argumentele celor 60 de semnatari poate fi consultată aici.

 

Infailibilitatea elitelor

Elitele sunt fundamentale pentru existența unui popor, a unei națiuni, a unui stat, afirmă academicianul Ioan-Aurel Pop într-un recent interviu.

Numai popoarele care au avut de-a lungul timpului elite bune, conștiente și responsabile au supraviețuit și s-au dezvoltat, au rodit și s-au afirmat. Restul au pierit în neantul anonimatului. De exemplu, despre romani știm sigur că s-au transformat (prin amestecuri etnice diferite) în italieni, francezi, spanioli, portughezi, români, catalani, provensali, friulani, dalmați, retoromani. Romanii au rodit în lume prin latinitate, prin limbile neolatine, prin cultura lor, prin dreptul roman (studiat și azi în universitățile lumii).

Dar despre huni, gepizi, avari, pecenegi, cumani, ce știm astăzi? Că s-au topit iremediabil în istorie, aproape fără urme sau cu urme foarte puține. Românii s-au desăvârșit ca popor odată cu celelalte popoare romanice, adică spre finalul mileniului I, când apar în surse cu numele de vlahi (consemnat în multe variante). Dacă au trăit până acum, dacă au o limbă vorbită cam de 30 de milioane de oameni, o cultură scrisă, un stat și un rol (mic, așa cum este el) în Europa și în lume, este fiindcă au avut elite bune de-a lungul timpului, adică nu au rămas de izbeliște, în bătaia vânturilor sorții, ci au avut câte un reper, câte o țintă de atins.

Firește, nici elitele nu sunt infailibile și pot greși. Simion Bărnuțiu se adresa la 1848 liderilor români din Transilvania, adică îi atenționa pe colegii săi într-o formă memorabilă, care a făcut carieră: „Țineți cu poporul, ca să nu rătăciți!” Azi, din păcate, se știe că și popoarele, prost conduse, pot „rătăci”, inclusiv utilizând regulile democrației.

Elitele unei națiuni trebuie să vizeze în tot ceea ce fac în calitatea lor de elite binele acelei națiuni, prosperitatea și afirmarea sa, optimismul și încrederea, înțelepciunea și cumpătarea. Elitele care „lucrează” pentru disoluția națiunii lor încetează să mai fie elite naționale – adică lideri, capi, conducători ai națiunii respective – și se transformă în instrumente de propagandă ale altora, în călăi ai propriului corp național. Cosmopolitismul este o realitate onorabilă, normală în lumea de astăzi, globalizată, în care îți trebuie câteva ore cu avionul ca să ajungi în cel mai îndepărtat colț.

Planeta, spun unii, este un „sat global”. Dar eu nu înțeleg de ce planeta aceasta trebuie să fie de o singură culoare, cu o singură concepție, de o singură voință, anume a celui care comandă! De ce ideea de „cetățean al universului” o exclude a priori pe aceea de membru al unei națiuni. Mi se pare că se cultivă azi, sub aparența democrației fără limite, noi tipuri de discriminare, mult mai subtile. Unii intelectuali români „subțiri” și „rafinați” ne ademenesc cu globalismul, cu europenismul, cu nevoia de a fi universali, contrapunând acestora națiunea română, ca și cum aceasta ar fi o realitate de rușine, bună de ignorat, dacă nu chiar de ponegrit și de desființat.

Un intelectual este bun dacă este autentic, dincolo de disputa național-cosmopolită, dar riscă să nu mai fie nimic dacă-și neagă mama care l-a născut. Or, pe noi, românii, ne-au plămădit pentru lume limba aceasta, credința, latinitatea, văile alternând cu dealurile, „râul, ramul”, „veșnicia născută la sat”, „Ozana cea frumos curgătoare”, „Oltul nost, bătrânul”, dorul și doina, mioara și „Miorița” și câte altele! Mamele noastre ne-au dat ca zestre toate astea, iar dacă nu prețuim această zestre, nevolnici și nemernici suntem noi, nu mamele. Dacă nu putem iubi și prețui țara asta, de vină nu este țara, ci noi! Țara, din păcate sau din fericire, ne ține (deocamdată) pe toți, vrednici și nevrednici deopotrivă…

Acad. Ioan Aurel Pop, 16 Iulie 2017
Sursa: Ziarul Lumina

Comunicat de presă

O nouă voce: Alianța Strada 

Mulți au ieșit pe stradă în ultimele 6 luni pentru a protesta împotriva corupției, a încercărilor de subordonare a justițitiei, împotriva clasei politice actuale ce se dovedește a fi în totală opozanță față de nevoile și dezideratele a cel puțin 70% dintre români.

În iarnă, câțiva protestatari (Alexandra Otilia Tudoran, Marilena Piucă, Sorin Alexandru Șontea, Lucian Piucă), ce nu făcuseră până atunci, timp de 27 de ani, decât politica protestelor, au pus bazele ALIANȚEI STRADA – care nu se dorește a fi un partid politic de tip clasic, ci o formațiune a celor ce continuă să-și ceară dreptul la o viață normală, într-o societate normală, de care să se bucure și generațiile următoare.

Începând din această vară, ALIANȚA STRADA este partid politic, înscris la Tribunalul București și având o hotărâre definitivă de funcționare. ALIANȚA STRADA are ca scop să mențină trează vocea străzii, pentru dezvoltarea României și creșterea substanţială a nivelului de trai al tuturor românilor, având ca punct central PROCLAMAȚIA DE LA TIMIȘOARA și PROCLAMAȚIA DE LA BUCUREȘTI, precum și doleanţele cetaţenilor, exprimate public prin manifestații, cereri și petiţii.

Obiectivele noului partid ALIANȚA STRADA

Printre acestea se numără: un sistem electoral corect și liber, care să nu îngrădească accesul la demnitatea publică, o justiţie independentă, eficientă și  liberă de orice amestec politic, reașezarea societăţii romanești pe criterii de moralitate, competenţă și corectitudine, prin curăţirea clasei politice și a funcţiilor publice de persoanele condamnate penal sau compromise civic și politic.

Chemăm alaturi de noi pe toți românii care doresc să schimbe din rădăcini modul în care se face politică. Vrem să înlocuim clasa politicienilor cu oameni noi, curați, neșantajabili, care să nu-și pună pe primul plan interesele proprii, ci să aducă România pe drumul normalității – normalitate la care am sperat cu toții începând din 22 Decembrie 1989.

Ne puteți contacta pe: pagina de facebookblogul nostru, sau la telefon: 0744 652 118

Comitetul de conducere interimar al ALIANȚEI STRADA

Tot Ardealul și Banatu-s fruncea!

Credeați că oltenii sunt cei mai grași români? Ei bine, se pare că nu, și tot ardelenii, care-s olandezii României, și bănățenii, care-s nemții ei, îs și-aici fruncea. Conform unui studiu privind obiceiurile alimentare, ardelenii ar fi cei mai grași dintre români, urmați la mică distanță de bănățeni.

La polul opus sunt dobrogenii, a căror șansă este peștele bogat în Omega 6 și Omega 3 ce dizolvă grăsimile. Oltenii sunt abia pe locul 3, iar moldovenii pe 4 în acest top. Mai mult de jumătate dintre români declară că duc o luptă continuă cu kilogramele în plus. Potrivit datelor oficiale, o treime dintre români sunt supraponderali, iar circa un sfert suferă deja de obezitate. Imaginea prezintă harta obezității din România, sursa foto: libertatea.ro

Dintre ardeleni, cel mai gras și cu multe prăjeli mănâncă cei din nordul provinciei, respectiv sătmărenii și maramureșenii.