Țară, țară – vrem ostași!

În topul primelor 10 armate ale lumii (bazat pe reputație, istoria lor militară și operațiunile desfășurate) figurează trei (foste) state comuniste: Rusia pe 8, Coreea de Nord pe 6 și China pe locul 2. Unde se situează Armata română într-un asemenea clasament? Adevărul este că din 1989 efectivele militare s-au redus, așa că haideți să facem un exercițiu de imaginație.

Ardeal1Imaginați-vă o țară în stare mobilizeze în două zile o armata de 200.000 de soldați și care, în 1989, avea 600.000. Prin comparație, Armata română activă numără azi doar 154.000, din care 74 de mii gata să intre în luptă şi 80 de mii de rezervişti, în vreme ce SUA poate mobiliza 1.5 milioane de soldați.

Aceasta țară imaginară este amplasata, asemeni Transilvaniei, într-un relief muntos. Munții sunt pentru ea zidurile unei cetăți,  împânzite de nici mai mult nici mai puțin de 20.000 de fortificații. În stânci are numeroase tuneluri care permit să ajungi fără vreo dificultate în orice colț al țării. Acest stat la fel de puternic militarizat ca România se află acolo unde ne-am fi așteptat cel mai puțin: exact în inima Europei.

ardeal2Recunoașteți țara? Ei bine, este vorba de Elveția! Chiar dacă se declară neutră de 500 de ani, în Elveția 1 din 10 bărbați este și soldat. Un stat cu numai 7 milioane de locuitori are în acest moment un dispozitiv militar de 200.000 de oameni (peste România cu aproape 20 de milioane de locuitori), iar asta după două înjumătățiri de efectiv. Stagiul militar durează la elvețieni doar 3 luni, timp este suficient pentru a transforma un tânăr petrecăreț într-un bărbat responsabil.

După aceasta, tânărul primește o armă și o uniformă militara, pe care le ia acasă. Periodic bărbații elvețieni sunt rechemați în armată, pentru a nu uita abilitățile militare acumulate.  Până la 32 de ani un bărbat elvețian era rechemat în armată de 7 ori, unde trebuia să stea câte 3 săptămâni. În următorii 10 ani el va mai fi rechemat încă de 3 ori pentru 2 săptămâni, iar încă peste 10  ani– o data pentru 2 săptămâni. Când elvețianul împlinește 51 de ani, el este eliberat oficial de serviciul militar și este obligat să returneze statului arma și uniforma.

Nimeni nu refuză serviciul militar, nici măcar milionarii și bancherii. De fapt, armata este o buna ocazie pentru ei de a-și face cunoștinte noi. Deși are doar 300 km în lungime, Elveția are un buget militar de 3 miliarde de dolari! Ea dispune de 800 de tancuri printre care blindate Leopart 2 și de 350 avioane militare printre care avioane de vânătoare FA-18! În comparație, România are 111 avioane de transport, 81 de elicoptere, 16 avioane moderne de vânătoare, 875 de tancuri, 1.456 de vehicule de luptă şi 410 piese de artilerie.

Ziua națională

Anul acesta românii au sărbătorit, cu fast sau cu zile libere, și (celel)alte două Uniri ale Principatelor, pe lângă Ziua națională de la 1 decembrie.

Parlamentul a declarat iar președintele Klaus Iohannis a promulgat întâi (în toamna lui 2016) legea privind declararea zilei de 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române ca nelucrătoare, urmată de încă o zi liberă pentru români. Ziua Unirii Basarabiei cu România a fost declarată sărbătoare naţională în primăvara lui 2017.

A cui a fost oare ideea, și este ea o simplă exploatare a lenei noastre proverbiale? Iniţiatorul proiectului, deputatul PMP Eugen Tomac a susţinut că „uitarea istoriei este totuna cu trădarea”.  Chiar dacă și această lege a fost promulgată, ziua de 27 martie nu a și devenit zi liberă. Ea ar trebui să figureze în Codul Muncii ca sa devina sărbătoare nelucrătoare, nu doar să fie declarată sărbătoare națională.

Pe de altă parte, aflat la București cu ocazia unei invitații din partea Ministerului de externe al României, ministrul de externe maghiar Peter Szijjarto a declarat, referitor la decizia Guvernului maghiar de anul trecut, prin care a interzis diplomaților unguri să participe la evenimentele dedicate Zilei naționale de la 1 Decembrie, că „va vedea dacă va fi schimbată” cu ocazia Centenarului Unirii, precizând doar că:

Vă anunțăm până pe 1 decembrie!

Referitor la Ziua națională a României, după cum a povestit istoricul Neagu Djuvara, într-un interviu acordat TVR în 2011, alegerea datei de 1 decembrie a fost una conjuncturală. Inițial fusese propusă o altă dată, și anume 22 Decembrie, momentul izbucnirii Revoluției, dar aceasta era prea aproape pentru regimul Iliescu de mascarada de proces care a dus la execuția cuplului Ceaușescu.

O altă dată propusă a fost cea de 10 Mai, în care Carol I de Hohenzollern a depus jurământul ca rege al Principatelor Unite Române (România ca stat a existat de la 1878, când marile puteri ale lumii ne-au recunoscut independența, în urma tratatului de la Berlin). Această zi a și fost mai bine de 80 de ani, între 1866 și 1947, zi națională – una reprezentativă pentru monarhie.

Din acest an, de când sărbătorim nu mai puțin de trei zile ale Unirii celor trei Principate române, se pare că a fost deschisă o nouă perspectivă, ca și calea unei reconcilieri asupra zilei de 1 Decembrie. Mai nou s-a votat și introducerea zilei de 15 martie ca zi liberă – Ziua maghiarilor din România. Poate, cândva, va fi înlocuită și Ziua națională de la 1 Decembrie cu o dată mult mai potrivită – propusă inițial de fapt – și anume 22 decembrie, ziua Revoluției de la 1989, care ar putea (re)deveni astfel mitul fondator al României moderne. Chiar dacă este un mit contestat.

Interviu Ioan Aurel Pop

Cum am putea prezenta incursiunile lui Mihai Viteazul în Sudul Dunării, dintr-o perspectivă multiculturală? Cum am putea prezenta în condiţii de multiculturalism – fără să facem procese de intenţie lui Ştefan cel Mare, de pildă – istoria Ţărilor Române, în condiţiile în care capitulaţiile încheiate de domnitorii noştri urmăreau tocmai protejarea de influenţa culturii şi religiei islamice?

Românii au devenit, din fire, ascultători, după atâţia stăpâni care le-au dictat mereu, secole la rând, ce să facă şi ce să zică. Trendul european şi chiar mondial era, până nu demult, discriminarea pozitivă, integrarea euro-atlantică, globalizarea, internaţionalizarea etc. Pe acest fond, noi, românii, am fost atât de des acuzaţi de naţionalism, antisemitism, xenofobie, încât unii puteau avea impresia că fuseserăm în stare, cândva, să aducem Europa la pierzanie, prin nimicnicia noastră. Aşa că am ajuns să ne punem cenuşă în cap şi când nu trebuia, cu speranţa că doar-doar vom fi iertaţi pentru toate, pentru cele făcute şi pentru cele nefăcute.

Programa aceasta este o mostră de „suflat şi în iaurt”! Vă daţi seama, ca şi mine, că nu trebuie proclamate asemenea principii, ci trebuie respectate tacit. Cine şi de ce ar putea pune în manuale, în România actuală, forme de naţionalism şi de „xenofobie”? Mai ales că, vrând să fim politiceşte corecţi, noi am uitat complet să ne prezentăm lumii ca români. Suntem europeni şi basta! Majoritatea analiştilor, formatorilor de opinie, invitaţilor de serviciu pe platouri, eseiştilor etc. nu fac distincţie între naţiune şi naţional, patriotism, naţionalism, xenofobie, şovinism.

Or, definiţiile sunt simple, ca la şcoală: patriotul este cel care-şi iubeşte locul de naştere, al lui, al părinţilor şi bunicilor etc. (dacă ele concordă) şi nu cel care urăşte patriile altora; naţiunea este o formă de comunitate umană veche de multe secole, este un fel al oamenilor de a trăi împreună, uniţi prin limbă, origine, istorie, religie, teritoriu, cultură, tradiţii etc, sau măcar prin unele din acestea.

Toţi oamenii din lume trăiesc uniţi în comunităţi, fiindcă omul e o fiinţă socială; spirit naţional înseamnă cultivarea identităţii etnice proprii, în rând şi împreună cu identităţile altora; naţionalism înseamnă glorificarea propriei naţiuni, prin ignorarea sau, uneori, în detrimentul altora; xenofobia este ura faţă de străini, faţă de cei care nu sunt ca tine ori ca grupul tău; şovinismul marchează ideologia vrăjmăşiei dintre popoare şi naţiuni şi a superiorităţii unei/ unor naţiuni faţă de alta/ altele etc. Toate aceste noţiuni au semnificaţii destul de clare, dar unora le place să le amalgameze, suprapună, demonizeze în bloc, ca să obţină o confuzie generală. Pe al cărei fond, să se poată apoi broda…

Ideologiile prezenteiste tind să înfăţişeze – nu doar la noi – istoria, adică viaţa oamenilor care au trăit odinioară, în funcţie de valorile actuale. Vă dau un exemplu: în urmă cu vreo două decenii, s-a obţinut cu greu aprobarea ca, la Viena, într-un loc istoric anume, să fie pusă o placă de marmură, care să amintească faptul că şi românii, alături de alţii, au ajutat la despresurarea oraşului, asediat de otomani în 1683; textul, compus de specialişti, cuprindea sintagma, luată din înscrisuri de epocă: apărarea Republicii Creştine europene.

Ideologul de serviciu local ne-a spus (eram câţiva profesori din ţări ale Europei Centrale şi de Sud-Est) că nu era politic bine, fiindcă s-ar fi putut supăra turcii din Viena, din Occident şi chiar din Turcia; atunci, am propus „apărarea civilizaţiei europene” şi am aflat că era tot restrictiv şi ofensator! Până la urmă, eu m-am lăsat păgubaş, fiindcă mi se cerea să schimb istoria, adică să adaptez idealurile şi ideile oamenilor de la 1683 celor din 1995, să nu mai reiasă că, atunci, turcii (islamici) şi creştinii se băteau între ei!

Nu la mult timp după, s-a ajuns iarăşi la lupte violente între islamici şi creştini (europeni), ca o ironie a sorţii! Evident că nu pot să-l prezint le Mihai Viteazul decât în acord cu morala epocii lui: a trecut la sud de Dunăre în numele creştinilor ca să-i combată pe musulmani, eventual chiar să elibereze Constantinopolul, unde era aşteptat de greci ca un eliberator, ca un erou.

Tot evident este că domnii români, de la Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare încoace, au luptat contra otomanilor care-i atacau şi îi presau, i-au învins sau au fost învinşi şi au încheiat tratate (inegale, ca-n Evul Mediu), cu drepturi şi obligaţii, conform cărora, printre altele, turcii nu puteau face prozelitism islamic la noi, nu puteau construi moschei şi alte locuri de cult mahomedane etc. Nu poţi să inventezi multiculturalism acolo unde este confruntare între etnii, culturi şi civilizaţii! Fireşte, depinde cum prezinţi aceste situaţii, dar ignorarea sau „ajustarea” lor înseamnă fals şi minciună.

Iar astăzi este defazat să faci asta! Azi, când Marea Britanie întoarce spatele Europei ca să-i fie ei mai bine, când America vrea să fie numai a americanilor (care?) şi face ziduri la graniţă, când Ungaria, Polonia sau Cehia îşi proslăvesc propriile naţiuni şi exprimă, nu de puţine ori, rezerve sau chiar ură faţă de altele, faţă de vecini!


Spuneaţi, într-o cuvântare ţinută la Bistriţa anul trecut şi care a devenit foarte populară pe internet, că Mihai Viteazul a fost criticat de otomani, – firesc, pentru că atâţia au pierit de sabia lui, dar şi de occidentali, pentru că şi-a urmărit interesul propriu. S-ar putea spune că a fost, deci, naţionalist? Sau trebuie să-l criticăm pe Mihai pentru că şi-a „trădat” sistemul de alianţe, cum am spune azi?

Haideţi să numărăm câte alianţe au trădat Germania, Anglia sau Franţa, de la Marea Revoluţie Franceză încoace şi apoi să vorbim! Acelea însă nu sunt „trădări” – fiindcă nu sună bine termenul – ci sunt „Realpolitik”, mărturii de „echilibru european”, adaptări subtile la realităţi, etc. Este evident că „politica interesului naţional”, valabilă de la Renaştere încoace (când Francisc I, catolicul rege al Franţei, prin 1530, s-a aliat cu Suleiman Magnificul, sultanul otoman, contra unor suverani creştini!) şi dusă de marile puteri, nu le era permisă micilor principi. Egalitatea nu este şi pentru căţei, vorba fabulistului!

Sau non licet bovis quod licet Iovis, adică „nu-i este permis boului ceea ce îi este permis lui Jupiter”! În plus, Mihai era şi „schismatic”(termenul occidental peiorativ pentru ortodocşi), iar asta, în condiţiile prejudecăţilor puternice de-atunci, nu prea dădea bine în Occident. Nu, Mihai nu a fost naţionalist (vă spuneam că naţionalist înseamnă proslăvirea exclusivă a propriei naţiuni, prin ignorarea ori în detrimentul altora) şi nici nu a urmărit formarea României la 1600. Nu erau încă, la noi, vremurile coapte pentru aşa ceva.

Mihai a făurit un bloc politic puternic antiotoman, dar l-a făcut din cele trei ţări care aveau, nu peste prea mult timp, să formeze România. A şi luat importante măsuri în favoarea românilor asupriţi din Transilvania, a creat stema unită a celor trei ţări, a pregătit o dinastie uniunii (federaţiei) nou create etc.

Aş zice că Mihai Viteazul a fost mai întâi creştin şi apoi român (nu contează aici „sângele” sau originea; a fost principe român, s-a purtat ca român şi a fost perceput ca român de către contemporani). Prin faptele sale, Mihai a fost transformat, mai ales de la romantism încoace, în erou naţional. Aceasta nu este nici de bine şi nici de rău, ci este o constatare. Toate ţările au eroi naţionali sau părinţi ai patriei! Dacă şi-a urmărit şi interesul personal (cine nu face asta în viaţă?!), a făcut-o în aşa fel încât acest interes s-a potrivit cu interesul ţării şi, lucru rar, cu interesul de perspectivă sau de viitor al românilor.

De aceea, Mihai Viteazul este o mare personalitate a istoriei românilor. Acuzele de „condotier” etc. vin, de regulă, din vârful buzelor, de la neistorici ori de la istorici teribilişti, adolescenţi întârziaţi, care urmăresc spectacularul, succesul facil, profitul de imagine şi nu numai.


Trecând în alt plan, vreau să vă întreb despre apelul semnat, iniţial alături de alte 83 de personalităţi ale Academiei Române, un apel la unitate, la cinstirea eroilor şi înaintaşilor care au făcut posibilă Marea Unire pe care o sărbătorim sau „comemorăm?” anul viitor. Un post de televiziune cu patron din Ardeal a scris că acest îndemn este unul cu „accent puternic naţionalist”. Având în vedere conotaţiile negative care i se asociază acestui termen, de naţionalist, nu se va ajunge la momentul în care şi corifeii unirii vor fi portretizaţi, la nivel oficial, ca nişte personaje negative?

Distinse domnule Şomănescu, acum sunt, din câte ştiu, în ciuda a vreo trei răzgândiţi, peste 100 de membri ai Academiei care au semnat (dintre cei circa 200 membri români). Oamenii (şi academicienii sunt oameni, cu defecte şi calităţi) au făcut-o cu sinceritate, crezând – în naivitatea lor – că Academia se bucură de respect, fiind ea încă forul suprem de recunoaştere a creaţiei ştiinţifice şi culturale, de consacrare formală a valorilor afirmate, un fel de empireu al spiritelor luminate ale naţiunii, în sensul scopului pentru care ea a fost creată la 1866. Se poate ca unii academicieni – înaintaţi, fireşte, în vârstă – să fi uitat de democraţia noastră originală şi să fi sperat că vorbele lor vor fi luate în serios, chiar dacă şi criticate.

Nu spun că unii – importante voci ale acestui popor – nu au luat în serios apelul, dar văd alţii l-au caricaturizat, respins, condamnat, aş zice aproape cu „mânie proletară”. Observ că şi unii reprezentanţi ai partidelor extremiste maghiare s-au inflamat, deşi este vorba despre un apel la pace, la respectarea Constituţiei României etc. Iar Constituţia nu permite autonomii teritoriale după niciun criteriu. Nicio propoziţie, frază sau noţiune din apel nu jigneşte vreo altă naţiune sau vreo minoritate. În schimb, dacă aş lua câteva exemple de discurs politic din poziţiile oficiale ale partidului de guvernământ din Ungaria şi ale înaltelor oficialităţi de acolo, am putea vedea că lucrurile stau cu totul altfel. Nu vreau sa spun mai mult!

Dar nu aceasta este problema! Doar ne-am cucerit cu sânge dreptul la libertate şi democraţie, la pluralitatea părerilor! Chestiunea este de formă şi anume se referă la felul în care combatem o opinie cu care nu suntem de acord. Apelative de genul „bătrâni ramoliţi”, „adunătură de expiraţi buni de dus la cimitir”, „comunişti”, „ceauşişti” etc. – adresate unor oameni, totuşi, reprezentanţi ai unei instituţii a acestui stat – sunt descalificante, dovedesc nu numai intoleranţă, ci şi paupertate intelectuală, spirit grobian, lipsă de educaţie şi multe altele. Nu se pot respinge de plano noţiuni consacrate şi uzitate peste tot în lume, precum „naţiune”, „unire”, „suveranitate” etc., fără argumentări precise, din simplul motiv că nu plac unora dintre noi sau că avem alte comandamente de servit.

Se vor fi „tocit” unele cuvinte, dar ele există şi cu atât mai mult realităţile pe care le exprimă. Cea mai cuprinzătoare reuniune internaţională de state se cheamă încă „Organizaţia Naţiunilor Unite”; Marea Britanie ne anunţă că, după Brexit, revine la anumite atribute ale „suveranităţii”, la care renunţase prin tratatele UE; autorităţile de la Madrid dau comunicate prin care reiterează conservarea „unităţii” Spaniei etc. Anumite mijloace de difuzare în masă nu cunosc semnificaţia termenului de „naţionalism” şi intervin public ca să se afle în treabă.

Am ajuns să ne întrebăm dacă e bine sau rău să cinstim cei 100 de ani trecuţi de la Marea Unire, ceea ce este foarte grav! Înseamnă că ne merităm soarta mizeră, dezorientată, modestă. De regulă, comemorarea se face într-o atmosferă de tristeţe, când ne gândim la anii trecuţi de la moartea cuiva sau de la un eveniment tragic.

Marii înfăptuitori ai Marii Uniri s-au bucurat, au exultat, unii (ca Gheorghe Pop de Băseşti) nu au putut muri decât după pronunţarea actului de la 1 Decembrie 1918. Cum să comemorăm? Noi trebuie să ne bucurăm şi să retrăim „Poemele luminii”, cum ar spune Lucian Blaga, să ne umplem de încredere pentru că, alături de italieni, de germani, de polonezi, de cehi şi slovaci, de slavii de sud, am intrat în rândul lumii. Să ne bucurăm şi pentru că, pe ruinele unor imperii perimate, am construit edificii naţionale solide. Cele mai legitime mişcări colective din secolul al XIX-lea – „secolul naţiunilor” – au fost cele de emancipare naţională, în acord cu principiul autodeterminării naţionale, recunoscut inclusiv de SUA sub preşedintele Woodrow Wilson.

Fireşte, ca în cazul oricărui act omenesc, nu au putut să fie toţi mulţumiţi în 1918. Austriecii, otomanii, germanii, ruşii şi, mai ales, ungurii, au fost frustraţi, supăraţi, dornici de revanşă. Sunt de acord că ungurii (mai ales cei din Ungaria) nu au ce sărbători la 1 Decembrie 2018 şi că ei trebuie să comemoreze, dar, în logica aceasta, nici românii nu au ce să sărbătorească la 15 martie 2018, pentru atunci vor fi 170 de ani de la decizia dietei ungare de unire a Transilvaniei cu Ungaria!

Aici, cu sărbătorile, suntem chit, numai că decizia românească din 1918 este încă în practică. Asta este sigura deosebire, în rest, prin zilele naţionale, ne „gratulăm” reciproc. Aşa este între vecini! Vedeţi cum este şi la alte popoare, cu pretenţii, nu ca noi! Dacă aplicăm această logică strâmbă, atunci mă aştept ca unii să-i condamne pe corifeii Marii Uniri, fiindcă nu ar fi respectat drepturile omului, deşi acestea nu erau încă formulate, sau că nu i-au consultat pe toţi cetăţenii prin referendum, deşi atunci nimeni nu ar fi putut s-o facă!

Noi suntem capabili de orice! Ar fi, totuşi, o mare ruşine, care ne-ar arăta adevărata faţă de epigoni. Altminteri, eu aş fi cel dintâi fericit să văd la 2018 o Europă unită şi fericită, generoasă şi curată, patria primitoare a tuturor cetăţenilor săi, dar mă tem să nu văd doar intoleranţă, şovinism, ură naţională şi rasială etc. şi nu neapărat pe la noi, ci în ţările unde s-a născut democraţia modernă, libertatea, egalitatea şi frăţia …


Domnule profesor, eu am senzaţia că trăiesc într-o perioadă asemănătoare cu anii de dinainte de 1940. Pare-mi-se că sunt după alegerile din 1938, când Regele Carol al II-lea s-a supărat pe rezultatul electoral, când vechile înţelegeri de securitate se prăbuşeau, când se crea o nouă ordine mondială. Şi atunci, ca şi acum, autorităţile şi poporul par să fie mai degrabă preocupaţi de războiul cel dintre noi. Convingeţi-mă că greşesc şi că un nou 1940 nu este deloc aproape….

Mi-ar plăcea, fireşte, să vă conving, să am argumente să vă conving şi, mai ales, să fiu eu însumi convins! Dar nu sunt! Asta este ca-n replica profesorului care le reproşează elevilor că nu înţeleg lecţia: „Copii, v-am explicat o dată şi nu aţi înţeles nimic, v-am explicat a doua oară şi voi tot nu aţi înţeles; a treia oară am înţeles şi eu, iar voi tot nu aţi înţeles!”. Cu alte cuvinte, ca să vă conving, trebuie să fiu eu convins … Pe de altă parte, istoria nu se repetă întocmai niciodată, din pricină că – ar fi zis A. D. Xenopol – faptele istorice sunt fapte de succesiune şi nu de repetiţie. Se petrec o dată şi petrecute rămân! Nu pot să le reproduc în laborator, aşa cum descompun apa în hidrogen şi oxigen, de câte ori doresc!

Da, împrejurările de nesiguranţă, de marasm, de impunere a dreptului forţei din acest moment seamănă cu cele din 1938-1940! Dictatori mari sau mici vor să ne convingă, acum ca şi atunci,cât sunt ei de democraţi. Hitler opera cu masele, cu mulţimile care umpleau pieţele şi reitera ideea că luarea prin forţă a unui teritoriu de către Germania era legitimă şi că era ultima sa pretenţie. Şi azi se iau teritorii de la alţii, în virtutea drepturilor istorice sau altminteri. Democraţia directă a străzii – aparent forţa poporului – se impune şi azi în faţa democraţiei reprezentative.

Trei guverne recente ale României au fost schimbate de popor, cum se spune. Pe bună dreptate, unii se întreabă de ce să mai meargă la vot! Ni se spune că românii sunt idioţi şi că nu ştiu ce votează! Chiar dacă ar fi aşa (idiot înseamnă, literal, analfabet), votul este vot, cu avantajele şi dezavantajele sale. Dezinformarea este în floare, iar manipulările de tot felul ne lasă deconcertaţi, uluiţi, prostiţi! În cine şi în ce să mai credem? De data aceasta, chestiunea mi se pare gravă, cum spuneţi, fiindcă nu numai românii par lipsiţi de busolă (ei sunt obişnuiţi să fie aşa!), ci lumea întreagă.

Şi totuşi, eu cred că mai sunt mecanisme de reglare şi de autoreglare pe care nu le ştim şi pe care nu le-am folosit încă. În ciuda tuturor relelor – şi au fost multe! – de mii de ani fiinţa umană şi comunităţile (inclusiv naţiunile, fie etnice, fie civice) au găsit resurse de vieţuire, de supravieţuire şi de convieţuire, atunci când se spera mai puţin. Pe scurt, nu vă pot convinge, pentru că nu am certitudini, dar speranţe am … Altminteri, nu aş fi om!


Sărind de la una, la alta…Spuneaţi, în cadrul Adunării Naţionale Bisericeşti de anul acesta, că aveţi un coleg la Cluj supărat pe o televiziune bucureşteană care nu arată temperatura din oraşul dvs…. Cum poate fi explicată o astfel de supărare dintre Ardeal spre Vechiul Regat, având în vedere că preşedintele ţării, preşedintele CCR, şeful SRI, şeful DNA, Avocatul Poporului, Ministrul Apărării Naţionale, Procurorul General al României, Patriarhul României si Prim-ministrul sunt din Vestul Ţării? De ce nu întâlnim această atitudine în Moldova, care nu are niciun reprezentant în aceste poziţii înalte?

Da, am dat un exemplu frust şi, poate, naiv de dur, ca să arăt că, deşi sunt deosebiri reale între provinciile istorice româneşti, acestea nu trebuie exacerbate, nu trebuie augmentate. Mai întâi, pentru că nu există ţară pe lumea asta (poate în afară de Vatican, Andorra, Monaco, Liechtenstein) fără provincii, fără deosebiri regionale, fără rivalităţi locale.

În al doilea rând, prin comparaţie, noi, ardelenii, muntenii, moldovenii etc. suntem mult mai asemănători între noi decât sunt lombarzii, sicilienii, veneţienii, ligurii, toscanii, sarzii, umbrii, friulanii etc. sau decât sunt bavarezii şi prusienii între ei. Totuşi, ţara unită s-a format şi la noi târziu (nu ca la francezi, obosiţi şi ei acum de atâta unitate!). În al treilea rând, trebuie să-i dăm istoriei şansa să funcţioneze şi să ne arate cum este bine: or la noi, după circa un mileniu de singurătate (ca să-l parafrazez pe Gabriel Garcia Marquez), am avut nici măcar un veac întreg de unitate! Oare sunt comparabile cele două segmente temporale, încât să ne pronunţăm atât de critic faţă de scurta noastră experienţă împreună?

Bunicii şi străbunicii noştri au făcut unirea sătui de relele dezbinării şi convinşi de avantajele unirii, sătui de umilinţe şi jigniri, de atâtea rătăciri pe coordonate străine, dornici de un adăpost pentru acest neam! Ce cuvânt am avea noi să spunem că ei au greşit?

Este evident că trăim vremuri dificile, pe care unii ni le facem singuri şi mai dificile. Pe fondul dezorientării generale, sunt destui care pescuiesc în ape tulburi şi exagerează provincialismele, entităţile locale. Să ştiţi că şi unii moldoveni sunt îndemnaţi să se supere pe bucureşteni! Unde mai pui că Dodon, susţinut de Putin, vrea Moldova mare! Iar în Moldova noastră, mai circulă din când în când câte o marotă: Bucovina nu este Moldova, ci altceva, superior, fiindcă Bucovina a fost sub austrieci şi s-a ridicat în ritm cu Europa!

Nimic mai fals: Bucovina este Ţara de Sus a Moldovei, cu vechile capitale Baia, Siret şi Suceava, cu gropniţele domneşti cu Putna lui Ştefan; din Bucovina (numită astfel târziu) a pornit toată Ţara Moldovei. Cum să nu fie Bucovina Moldova, din moment ce este nucleul, sufletul Ţării Moldovei? Cu Transilvania e mai complicat! A stat cel mai mult înstrăinată (aproape un mileniu) şi nu s-a putut bucura de viaţă oficială românească decât după 1918. Transilvania (în sens larg, cu Banatul, Crişana, Maramureşul) reprezintă azi, în linii mari, 40% din suprafaţa şi populaţia ţării. Las deoparte materiile prime din subsol şi de pe sol, oraşele mari, zestrea istorică variată şi bogată etc.

În Transilvania, vechile „naţiuni” dominante şi mai ales ungurii au crescut, generaţii la rând, cu mentalitate de stăpâni, iar românii cu mentalitate de supuşi, de slugi, de servitori. După 1918, lucrurile s-au schimbat, dar mentalităţile mai greu. De asta, a fost şi grea convieţuirea între români şi maghiari. După un secol, în fine – în ciuda frângerii dureroase din anii 1940-1944 – se simt si românii ardeleni mai puternici. Unde mai pui că ei sunt (măcar sub aspect geografic) cei mai occidentali dintre români şi că civilizaţia de succes în lume a fost cea occidentală, în vreme ce lumea bizantino-slavă, care ne-a trasat destinul medieval, a intrat în iremediabil regres şi s-a degradat în fanariotism, balcanism etc.

Din secolul al XVIII-lea încoace, românii, prin elitele lor cele mai active şi conştiente, se străduiesc să se sincronizeze cu Occidentul, or cei care au fost cel mai aproape de acest model au fost transilvănenii. Pe fondul acestor deosebiri reale şi mentale, le este uşor unora să semene vânt.

Ceea ce vă pot eu spune sigur, ca istoric, este următoarea constatare: după căderea Imperiului Roman, Europa a trăit două experienţe opuse, una de fărâmiţare în mici unităţi numite domenii, seniorii, ducate, marchizate, comitate, principate etc. şi alta de integrare în mari entităţi precum imperiul (carolingian, romano-german) şi universalismul papal. Nu au reuşit niciunele! Primele erau prea mici, iar celelalte prea mari. Şi a fost cumva găsită calea de mijloc, a statelor naţionale (centralizate, federale etc.), imperfectă şi ea.

În acest moment istoric (de câteva decenii) s-a încercat noua formulă integratoare numită UE, care este în impas. Ce va fi, vom vedea, dar subiecţii de drept în UE sunt, deocamdată, statele, multe dintre ele state-naţiuni. Atenţie însă la antagonizarea românilor pe criterii provinciale! Se lucrează intens la ea, inclusiv în contextul discuţiei despre regionalizare şi nu toţi „formatorii de opinie” urmăresc scopuri oneste faţă de această ţară.

Să ne întoarcem puţin la identitate… Spuneaţi tot anul trecut, la Bistriţa că, Mihai Viteazul ar fi zis: „Românii s-au născut pravoslavnici şi bizantini şi aşa trebuie să rămână”. În şcoală se vorbeşte foarte puţin şi mai degrabă peiorativ despre spaţiul bizantin, iar despre apartenenţa noastră la acest areal, mai deloc. De ce există această blocadă la adresa bizantinismului? Cum se defineau marii noştri domnitori? Bizantini, Apuseni sau niciuna nici alta?

Am răspuns, parţial, mai sus la această întrebare. Mihai Viteazul a avut convingerea dreptei credinţe care venea pentru el de la Noua Romă (Constantinopol), oraş pe care-l voia eliberat de sub „păgâni”. Aceasta era mentalitatea vremii şi nu putem să-i cerem lui domnului român să fi gândit politic corect, precum preşedintele ONU de astăzi.

În şcoală – grăbită şi ea, ca planeta – nu mai este timp să li se explice elevilor că noi, românii, ne-am format în regiunea de interferenţă dintre Occidentul latin (catolic) şi Orientul bizantin sau bizantino-slav (ortodox), că suntem occidentali prin limbă, originea romană, nume şi forma de creştinare, pe de o parte şi răsăriteni prin biserică şi credinţă (de rit bizantin), prin limba cultului, a culturii şi a cancelariilor (slavona), prin alfabetul chirilic (păstrat până în secolul al XIX-lea), prin mentalitatea de fiecare zi.

Numai că bizantinismul, peste care s-a suprapus cuceritorul otoman vreme de 6-7 secole (1354-1913 şi mai mult) a fost un model de civilizaţie perdant în faţa impetuosului model vestic, descătuşat mai ales după marile descoperiri geografice, după Renaştere şi Reformă. Europa s-a expandat în lume, dar nu toată, ci doar prin acest model concurenţial şi individualist, liberal şi democratic, bazat pe competiţie.  Modelul nostru răsăritean, contemplativ şi isihast, letargic şi nemişcat, fatalist şi tragic, deşi atins parcă de aripa veşniciei – mai ales în creaţia artistică, de excepţie – dar a rămas cantonat în plan secund.

Domnii noştri cei mari erau şi una şi alta, mândrii de această dimensiune complexă a lor: Mircea cel Bătrân purta şi veşminte occidentale şi participa la turniruri, precum cavalerii francezi; Ştefan cel Mare se adresa fără complexe papei, împăratului roman-german sau senatului Veneţiei şi era recunoscut în Vest drept „preaputernic atlet al lui Hristos”; Mihai Viteazul se mişca în voie la Viena şi la Praga, după alianţe creştine occidentale, participa şi el la întreceri militare şi la petreceri cu ştaif, dansând pe ritmuri italiene.

V-am tot întrebat de identitate şi iată de ce. Cum vă explicaţi că, deşi avem toate informaţiile la îndemână, repetăm aceleaşi greşeli din trecut, inclusiv înlocuirea „furculition”-ului cu „party”-ul de azi? În proiectul de programă şcolară de care vorbirăm (că tot sunt din Kleine Walachei) la începutul interviului, experţii de la Institutul pentru Educaţie au scris cuvântul „multiperspectivitate”, care nu există în limba română… Nu cumva problema noastră este una de identitate?

De ce vorbesc eu mereu de nevoia noastră de identitate, încât am obosit? Am obosit nu fiindcă sunt făcut (etichetat) naţionalist – m-am obişnuit şi cu asta!– ci fiindcă parcă vorbesc în gol. Vă rog să ieşiţi pe stradă şi să întrebaţi câţiva români de ce se simt români. Veţi vedea şi veţi auzi cele mai mari gugumănii! Iar dacă te duci la Bruxelles, la Madrid ori la Vilnius, între oameni serioşi, întrebarea care vine invariabil este: cum este România şi cine sunt românii? Fireşte, ne autoflagelăm şi ne prezentăm ca neam de nimic!

Mai nou, unii au găsit soluţia: se dau altceva şi nu se mai recunosc români. Poate că această lejeritate în a trata lucrurile serioase să ne fi şi salvat din când în când, în trecut, dar ea nu poate fi mereu o conduită de viaţă pentru un popor decent, conştient. Dar, vreau să mă refer la limba noastră şi să vă spun convingerea mea în legătură cu ea: limba noastră ne-a salvat ca să nu fim pulverizaţi de istorie! Repet şi pentru cititorii Dumneavoastră: pe la 1480-1490, un umanist italian care i-a cunoscut direct pe români (Anton Bonfini), se miră cum s-au păstrat „coloniile romane” aici, în Dacia, aproape nealterate, fără să fie copleşite de „valurile de barbari” şi răspunde, surprinzător, că românii „şi-au apărat mai mult limba decât viaţa”.

Această constare îi salvează pe români de toate relele şi-i ridică între cei aleşi de soartă să fie privilegiaţi. Perfectul simplu indicativ din Oltenia şi de pe Jiurile ardelene, din Ţara Haţegului (parte, cândva, a Voievodatului lui Litovoi), mergând până pe unele văi din Munţii Apuseni, acest perfect simplu este cea mai bună dovadă de latinitate şi de continuitate, pentru că vine ca directă moştenire latină. Oltenia a stat sub romani, mai ales jumătatea de sud, cu vreo două secole mai mult ca Transilvania, de aceea structura graiului local este mai aproape de latina populară. Limba noastră este una permisivă şi se deschide cu generozitate neologismelor, dar până la un punct.

Dacă forţăm nota, cădem în ridicol şi cam aşa facem acum nu doar sub influenţa englezei, ci şi a digitalizării în haină engleză. De aceea, Academia Română ar avea şi aici un rol ponderator, dar cine s-o mai ia în seamă! Românii sunt acum nu numai inventivi, ci şi independenţi şi liberi. Să facă orice!

Apropo de etichetări, să vorbim puţin şi de perioada comunistă. Cine încearcă să privească nuanţat această perioadă se poate trezi cu invective de tipul „ceauşist”, „legionar” sau „nostalgic”. De ce nu putem discuta deschis despre martirii din închisori sau de rezistenţa din munţi, sine ira et studio?

Mi-e greu să vă spun, fiindcă problema este foarte complicată. Vedeţi, regimul comunist, de paste patru decenii are trei etape mari: 1) una proletcultistă, de internaţionalism proletar şi de dictatură stalinistă atroce, când nimic din ceea ce era românesc nu era bun, ci „putred”, „burghez”, „decadent”; 2) o alta mai echilibrată, în care s-a revenit la majoritatea valorilor noastre autentice (minus monarhia modernă, Basarabia, diaspora etc.); 3) ultima, naţionalist-comunistă, în care ne conducea „geniul Carpaţilor” şi în care trecutul, prezentul şi viitorul erau aureolate de glorie, în vreme ce muream de foame, de frig, de întuneric. Toate acestea se amalgamează astăzi intenţionat, încât nu mai este loc pentru nuanţe.

Când nu-l ai la suflet pe cineva, mai ales dacă acel cineva are şi o anumită vârstă, îl numeşti „comunist”, „boşorog” şi îl acuzi de-a dreptul că a trăit sub regimul odios. Mă şi mir, câteodată, cum de mi-am ales să trăiesc trei decenii din viaţă în acel regim condamnat de istorie, când puteam şi eu să fiu măcar un gânditor medieval, precum călugărul Dan din „Sărmanul Dionis” de Mihai Eminescu! Am impresia că unii chiar cred că noi (generaţia mea) ne-am ales comunismul şi ne condamnă „cu mânie proletară” pentru proasta alegere. Nu mai revin la convingerea unora că toţi cei care au trăit în comunism sunt de-a dreptul troglodiţi!

Văd că se discută, totuşi, în unele cercuri, despre închisori şi rezistenţa din munţi, dar îndrăzneţii sunt repede aduşi cu picioarele pe pământ de către noii cenzori, de către noii ideologi, vigilenţi să nu deviem de la calea justă.

Am scăpat de adevărul unic de sub comunism şi am dat de adevărurile controlate de astăzi! Eu cred încă în forţa raţiunii acestui popor, care trebuie să se trezească …

Ca istoric, ştiţi bine rolul agenţilor de influenţă în viaţa politică şi socială a unei ţări. Din acest punct de vedere, cum vi se pare faptul că, în afară de două – trei excepţii, între care şiActiveNews, majoritatea instituţiilor mass-media din România sunt patronate sau conduse de străini?

Stimate domnule Şomănescu, este încă o dovadă că, deşi „boierii minţii”, spiritele subţiri, de viţă veche, filosofii subtili de salon ne acuză de xenofobie, de naţionalism şi chiar de şovinism, noi ne încăpăţânăm să-i iubim pe străini, chiar şi pe aceia care ne fac rău!

Fireşte că aceşti veghetori la mersul naţiei – văzută de ei ca o jalnică masă gregară, patibulară – nu descoperă nicio primejdie nicăieri, nici peste Prut şi Nistru, de unde suntem ameninţaţi direct, fără ocolişuri, nici spre vest, de unde ne vin tăietorii de păduri şi noii stăpâni de moşii, nici peste Ocean, de unde ne vine vestea că NATO nu mai face pomeni şi că SUA se închid în sine, nici de mai aproape, unde se pregătesc festinuri autonomiste etc.

Cu alte cuvinte, România nu are inamici decât în închipuirea noastră! Este clar că această situaţie de care vorbiţi înlesneşte munca agenţilor de influenţă din viaţa politică şi publică a României, deşi sunt şi destui români neaoşi zeloşi în sensul despre care vorbiţi. Oricum ar fi, românii nu-i urăsc şi nu-i vor urî pe străinii de bine, ba, pudici fiind, îi vor iubi şi pe cei care le fac rău, după pilda biblică …

În încheiere, domnule profesor, vă rog să ne relataţi un episod istoric mai puţin cunoscut, din care să vedem ce atitudine aveau românii faţă de semenii lor… fie că e vorba de domnitori, de soldaţi, de oameni simpli… Mărturisesc că sunt puţin invidios pe studenţii care au ocazia să vă asculte săptămânal…

Vreau să vă spun o întâmplare de demult despre identitatea de român, fiindcă de ea vorbirăm mult mai sus, spre disperarea unora, ba chiar stăturăm la taclale. Ea se leagă de personalitatea lui Matia Corvin (e corect Matia, fiindcă se născuse în ziua apostolului Matia şi nu a evanghelistului Matei), regele Ungariei, care era, prin tatăl său, de spiţă românească:

Ajuns suveran celebru, Matia se mai lovea încă de invocarea ironică sau caustică a originilor sale modeste „valahe”, a faptului că era de-un neam cu supuşii „schismatici”, ceea ce l-a făcut să ia anumite măsuri.

Când a ajuns rege, dar şi mai târziu, când se visa împărat romano-german, suveranul era numit pe la colţuri „regişorul românilor” (Valachorum regulus), ca şi Ştefan cel Mare. Voit ofensator pentru Matia – acuzat de elita „de sânge” maghiară că ar fi fost doar „un crăişor al românilor” –, titlul este măgulitor pentru Ştefan cel Mare, care îşi câştiga astfel admiraţia unor cronicari pentru protejarea Ungariei, prin oprirea tătarilor şi otomanilor de a ataca Transilvania prin Moldova. „D’origine humile de progenie de Valacchia” (=de origine umilă, de neam din Valahia) era formula prin care birocraţia veneţiană îl înregistra pe Matia la urcarea pe tron, conform zvonurilor culese de la faţa locului.

Iar împăratul romano-german Frederic al III-lea observa dispreţuitor că Matia era „natus a Valachopatre” (=născut din tată român). E drept că originea românească a regelui este pusă uneori – în surse externe – în context pozitiv cum face, pe la 1475-1476, solul veneţian Sebastiano Baduario, care-i laudă pe români, caracterizaţi cu admiraţie ca fiind din neamul „serenisimului rege” Matia, pentru că au luptat mereu cu curaj contra turcilor, deopotrivă „alături de părintele său şi de majestatea sa”. Dar asta nu a schimbat prea mult percepţia negativă din interiorul regatului. Şi acum vine episodul.

Se pare că nici regele nu făcea întotdeauna un secret din această origine stânjenitoare: potrivit mărturiei polonezului Varsevicius (Krzystoff Warszewiecki), de la finele secolului al XVI-lea, cu date luate de la autori din epoca lui Matia, suveranul de la Buda declara unor soli moldoveni (numiţi de polonez, conform obiceiului, „valahi”) ai lui Ştefan cel Mare, după ce aceştia îşi începuseră mesajul prin cuvinte româneşti („Spune domnului nostru”), că, dacă aşa le era graiul, nu mai avea nevoie de interpret.

Nicolae Iorga credea că respingerea traducătorului de către Matia, la auzul celor trei cuvinte româneşti, putea să fie „un mijloc de a arăta că şi acea limbă a strămoşilor săi, aşa de asemenea cu latina, o înţelege”. Nu este foarte clar dacă regele înţelegea româna numai pentru că era foarte apropiată de latină sau şi pentru că era limba strămoşilor şi a unei părţi a supuşilor săi. Consemnarea este însă, dincolo de orice dubiu, o dovadă a asemănării românei cu latina. Declarând însă, de faţă cu demnitarii curţii, că nu are nevoie de interpret, atunci când a auzit câteva cuvinte româneşti, marele om politic a alimentat şi a confirmat cu siguranţă rumorile despre descendenţa sa din români.

Elita ungară ştia, în general, că suveranul avea origini „umile, valahe” şi că zvonul despre descendenţa regelui din Sigismund de Luxemburg ţinea mai mult de legendă, ca şi ideea înrudirii cu dinastia princiară a Basarabilor din Ţara Românească. Şi oricum, chiar şi „os domnesc” sau princiar fiind, înrudirea cu o dinastie românească „schismatică”, ai cărei membri erau vasali ai regilor Ungariei, nu aducea cu sine automat în interior tocmai înaltul prestigiu dorit de suveranul unei ţări catolice precum Ungaria.

Matia Corvin a fost rege ungar şi spirit renascentist european, într-o vreme când spunem că naţionalitatea era de neglijat şi, totuşi, era privit de unii ca român, în acord cu neamul său pe linie paternă, cu neamul ultimului mare cruciat european, Iancu de Hunedoara. Şi mai spun unii că identitatea etnică este o ficţiune!

Sursa: activenews.ro

De ce ne place Ardealul?

Idealizarea  Ardealului și mai nou, a Clujului, a devenit o modă, preluată inclusiv de propaganda oficială. E mai simplu să bați monedă pe o idee preconcepută, decât să te chiar ocupi de administrație. Dar nu cumva bunăstarea de moment a bănățenilor și ardelenilor, comparativ cu celelalte provincii ale țării, este adusă doar de investitorii străini?

Aceștia mizează, desigur, pe educația superioară a angajaților din cele două centre universitare, dar au grijă să câștige ei bine, nu investitorii sau capitalul local. Iar angajații sunt luați, nu de puține ori, de blegomani – cu excepția celor care știu să-și negocieze din start salarii mari, fără a mai aștepta să se răsufle entuziasmul inițial al patronilor puși pe căpătuială. Raportul între businessurile pur românești puternice din zona și cele străine este în defavoarea primelor, iar raportul este echilibrat doar dacă ținem cont și de legăturile cu administrația locală.

În schimb există și în aceste regiuni istorice destul egoism, mândrie de prost gust și propagandă deșănțată, calități tipice omului inferior. E populat Vestul țării de oameni superiori, sau doar de sclavi mândri de jugul lor? Sunt într-adevăr Banatul fruncea și Ardealul mintea? Sau este așa cum se zice în popor, că bănățenii sunt sfătoși, muntenii ar fi agresivi, ardelenii aroganți, moldovenii mai mieroși, dar pe la spate te înjură, șamd.

Adevărul este (un mic adevăr) că oamenii săraci, din așa-zisa clasă de jos, muncitorul pauper sau țăranul – sunt ceva mai răsăriți în Ardeal și ei ridicp mult media. Aceștia au mai pus mana pe o carte, știu ceva istorie, au și bun-simt, și maniere, sunt mai harnici, se descurcă mai bine și au cât de cât un trai decent. Țăranul sau pălmașul din sud, mai puțin. Aici sunt și mai puține locuri de muncă iar concentrările urbane, cu excepția Bucureștiului și Galațiului, nu atrag forța de muncă.

Prin contrast însă, subțirea clasă de mijloc și burghezia culturală din București sunt pe o treaptă superioară celor din Ardeal atât ca educație, cât și concepții și mai ales, ca nivel de trai. Sunt mult mai harnici, mai activi. Doar faptul că în Transilvania lumea e putin mai calmă, dă impresia unei civilizații superioare aici. Nu ne enervam în trafic, nu înjurăm (des), nu ne certăm cu vecinii, nu aruncăm obiecte pe geam, nu ne mușcam (toți) colegii la muncă.

E vorba de stresul zilnic, și aerul ceva mai puțin poluat, probabil. Dacă trăiești într-un mediu stresant, cu nervozitatea la nivelul maxim de toleranță, începi să reacționezi și tu la fel. Noi, ardelenii, înțelegem de ce Bucureștiul îi strică pe oameni. E cazul să ne distanțăm însă de clișeele glorificatoare și întăritoare ale mitului ardeleanului, ca și cele folosite la denigrarea locuitorilor altor regiuni istorice. Cine se bălăcarește în aceste clișee nu are onestitatea de a accepta că bunăstarea sa, atâta câtă este, nu e în mod obligatoriu câștigată prin propriul merit, și că NU ni se cuvine ceva, doar pentru că suntem aici.

Sursa hărții: Capital.ro

 

Centenar România, faza pe Academie

Odată absolvită cu brio faza pe grădiniță a Centenarului România, sau mă rog, cea pe desene – în care s-a optat pentru cel mai ciudat logo posibil – zilele trecute am intrat în etapa pe școală, sau de recrutare de personal.

Câteva cuvinte despre acest logo: dincolo de faptul că este greșit, nu are nici suflet, în ciuda „aspectului” semi profesionist și indian. Și sloganul sună aiurea… cum adică sărbătorim împreună? Ca și cum am fi putut și separat, ne-am fi urcat în sus, ori am fi avansat înainte. Nu spune nimic de fapt – și cel mai rău, nu transmite niciun mesaj emoțional sau rațional. Doar spune, ca să nu tacă, la fel ca bulinuțele acelea colorate de deasupra, care au o formă și niște culori.

În fine, eșec total, dar să răsuflăm greu și să revenim la etapa doi. Cu această ocazie academicianul Eugen Simion a ieșit în presă cu câteva declarații, de fapt săgeți aruncate în direcția premierului Tudose:

„Se întâmplă lucruri care ne îngrijorează. Am auzit că se organizează, în momentul de faţă, o nouă reformă. S-a întâmplat cândva când un guvern a interzis oamenilor mai în vârstă să mai lucreze. Este o măsură atât de… iraţională împotriva culturii.

Noi vrem să menţinem la Institutele noastre oameni mai în vârstă, pentru că ei ştiu carte. Nu putem face marile dicţionare fără aceşti oameni. Se anunţă că trebuie să-i scot iarăşi pe oamenii ăştia, să-i oblig să renunţe la pensie. Dar ei au muncit 50 de ani pentru pensia asta. Și tocmai acum îi obligăm să iasă, când avem nevoie de ei?

S-a sugerat prin cancelarii că un tânăr cu o cameră de filmat trezește mai mult interes de Ziua limbii române decât 100 de academicieni. Aş vrea să îi comunic direct primului-ministru,am auzit că este un om dintr-o bucată, dar eu nu ajung să vorbesc cu el şi vă rog pe dumneavoastră: să nu ne facă răul ăsta!  Dacă dăm afară academicieni și angajăm bloggeri în Academie, facem un rău imens.

Nu ştiu ce economii poate face Ministerul așa, să ne lase şi pe noi să gândim puţin. Noi trebuie să rămânem o naţiune culturală. Nu este vorba de naţionalism aici! Ci pur şi simplu să fii român, european, să îţi iubeşti cultura ta, să vrei ca ea să existe şi să se afirme odată cu limba ta şi cu naţiunea ta.

Asta este o chestiune foarte importantă”, a declarat Eugen Simion, directorul Institutului de Istorie şi Teorie Literară “George Călinescu” din cadrul Academiei Române. Dacă nu v-ați dat seama până acum, acest citat include și un pamflet. Las cititorii să extragă singuri micii de Kaufland din discursul academicianului nostru, iar până atunci, aștept în continuare faza pe Academie.

Dictatul sau arbitrajul de la Viena?

Pe 30 august 1940, România a fost nevoită să cedeze Ungariei o suprafață de 43.492 de kilometri, în urma semnării unui act numit fie Dictatul de la Viena, fie Al doilea arbitraj de la Viena, văzut printr-o constatare făcută de ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop către omologul său bulgar astfel:

Ce poate adeveri mai pregnant justeţea arbitrajului de la Viena decât faptul că după pronunţarea lui, ministrul de externe român a leşinat, iar ministrul de externe maghiar şi–a anunţat demisia?

Cedarea Basarabiei și Nordului Bucovinei fără luptă  în fața ultimatumului sovietic de la 28 iunie 1940 a încurajat pretențiile revizioniste ale vecinilor României. Cele mai insistente au fost Ungaria și Bulgaria. Aflată într-o poziție ingrată pe plan extern, cu aliați tradiționali pasivi și chiar neputincioși, România a fost silită să accepte negocieri cu Ungaria pentru rezolvarea problemei Transilvaniei.  Chiar dacă regele Carol al II-lea a încercat, în ultimul moment, să atragă bunăvoința Germaniei, Adolf Hitler a răspuns că cel mai bine ar fi ca părțile să se înțeleagă pe cale pașnică.

În acest sens, pe 16 august 1940, România și Ungaria au început negocierile la Turnu Severin. Ungaria a cerut o suprafață de 70.000 de kilometri din teritoriul național, soluție respinsă de România. Într-un final, discuțiile au eșuat și România a fost nevoită să ceară arbitrajul Germaniei și Italiei. Decizia, sau cel de-al doilea arbitraj, a avut loc din cauza ca Hitler se temea ca Ungaria să nu meargă dincolo de planurile sale și să-și împartă Romania cu rusii. Arbitrajul a fost un moment genial al nemților, făcut la repezeală, pentru a ține ambele țări în șah, promițându-i fiecăreia cealaltă bucată din Ardeal la sfârșitul războiului.

Germania se afla, conform istoricului Armin Heinen,  în culmea puterii, și nu putea accepta un conflict în zonă, mai ales din cauza intereselor sale economice din Balcani: produsele agricole și petrolul românesc erau esențiale pentru regimul nazist. Astfel, Germania și Italia au hotărât ca Ungaria să primească 43.492 km cu o populatie estimata la 2.609.000 locuitori, în majoritate etnici români. Vestea a fost anunțată de către Miniștrii de Externe german, Joachim von Ribbentrop, si cel italian, Galeazzo Ciano. Ambele delegații au fost nemulțumite: în memoriile sale, ministrul de externe Mihail Manolescu relatează că a leșinat la vederea noilor granițe, în timp ce ungurii s-au declarat „zdrobiți sufletește” iar ministrul lor de externe a demisionat.

Istoricul Keith Hitchins afirmă că soluția germană a dus la escaladarea tensiunilor dintre cele Ungaria și România, nerezolvând problema de fond. Practic, singura mulțumită era Germania, care reușea să mențină ambele state în sfera sa de influență, conștiente că nu-și pot permite să piardă susținerea celui de-al treilea Reich, mai ales în fața puterii crescânde a URSS.

Armata maghiară a pătruns în Ardeal la 5 septembrie 1940. La doar trei zile, s-au dezlănțuit represiunile împotriva populației civile românești la Nușfalău. Au urmat masacrele de la Treznea, Ip, Cerișa, Marca, Brețcu, Mureșenii de Câmpie. Conform statisticilor, în doar câteva luni, până la 1 ianuarie 1941, din Ardealul de Nord au fost nevoiți să plece peste 100.000 de români, ajungându-se la peste 200.000 la finalul lui 1943.

Din păcate, Ardealul de Nord nu a fost ultimul rapt teritorial suferit de România în 1940. Pe 7 septembrie, la presiunile Germaniei, statul român a fost nevoit să cedeze și Sud-Estul Dobrogei, Cadrilaterul, Bulgariei. Citiți despre contextul în care Transilvania de Nord s-a întors la România aici.

Zemlin – 1566

Somnul taberei de la Zemun curgea netulburat de susurul apei. Peste sulițele înfipte în zemlja[1] dintre malul drept al Dunării și râul Sava stăteau agățate mii de corturi, adăpostind întreaga forță a fiilor Islamului. Într-unul din ele, un turc înalt, cu o pată maronie pe obrazul ascuns de mustața neagră, veghea cu mâinile pe genunchi. În mijlocul taberei, în jurul focurilor, câțiva ieniceri frigeau carne de berbec înfiptă în sabie.

çevirme. Cât de lungi par orele, în liniștea nopții? La sfârșitul rugăciunii, sufletul eliberat de patimi zbură peste timp, iar trupul rămase lipit pe pământ – așa cum făcea de copil, ca să asculte fiorii locului din care plecase de prea multă vreme.

Nu mai spera să găsească urma pierdută în urmă cu jumătate de secol. Și totuși, capul învelit în turban se ridică ușor, nevenindu-i să creadă c-o auzea: era acel ușor tremur al pământului. Se plecă iar și cuprinse solul mai bine, dezdoindu-și genunchii. O vreme păru rămas acolo fără suflare, doar un abur ușor se aduna spre vârful suliței, gata să se întoarcă pe cer, când trupul înalt își reveni din amintiri: nu era niciun puls, iar tremurul se întețea.

La câteva mile distanță, descifră el, se-apropia o armată de călăreți. Nici acum nu se clinti și nu deschise ochii. Privea cu ochii minții copitele cailor, șeile în forme străine, soldații care se ridicau în ele, încercând să-și dea seama ce hram purtau. Oamenii de aici erau alunecoși. Iar cel din fruntea lor, era oare un prinț demn de atenția ultimelor zile de glorie ale Sultanului? Sau venea trăgând după el o mantie înșelătoare care-i ascundea intențiile?

Tavil[2] se ridică, scuturând gândul care-i stricase amintirea. Pe obrazul său uscat ca o dună de nisip, o pată maronie și mustața puneau în contrast albul imens al ochilor ce ascundeau cei 60 de ani bătuți e muche. Adormi ca un prunc, până ce geana dimineții îi pătrunse ușor pe sub pleoape, și-ndată ce clipi, se și trezi.

Ciuli urechile, auzind în fața cortului un fâșâit de șalvari. Era mezinul său, Kurt, pe care garda îl lăsă să intre pentru a-i pregăti cafeaua. Se ridică în capul oaselor ascultându-i mișcările.

Când ibricul sfârâia pe nisip era lângă el, îmbrăcat, gata să ia ziua-n piept.

– Ce avem astăzi, Kurt-beg?

– Tată, Allah să-ți călăuzească pașii! Trimisul principelui Ioan i-a anunțat sosirea de dimineață, ca să se-nchine luminăției sale!

– S-a trezit?

– Hassan spune că s-au auzit gemete din patul său și-a adormit abia spre ziuă.

– Trimite vorbă lui Feridun să anunțe suita principelui, după cea de-a doua rugăciune! Ce altceva?

– Tirhal Mohammed-beg! se-ntoarse Kurt din ușa otak[3]-ului.

– Sandjak-beg-ul? Ce-i cu el?

– Miklós Zrínyi, din familia nobiliară Zrinski, l-a învins și i-a luat capul, și pe cel al fiului său, și 17.000 de ducați din vistierie!

– Bine că i l-a luat acela, altfel trebuia să i-l iau eu. După somnul prost, asta va răscoli umorile negre ale luminăției-sale!

– Pot să intru, Mare Vizir? se auzi vocea lui Feridun.

– Primești și-o cafea, efendi çelebi[4], îl invită zâmbind Tavil.

Îl privi scurt pe tânărul care-i păstra în mare ordine notele și actele dregătoriei sale. Trecuse un an de când fusese ridicat la rangul de Mare Vizir și toate deciziile sale de până acum fuseseră ușurate de precizia secretarului. Fiul său îi turnă o kavia și aburii se ridicară până spre nările aceluia, care fremătară ușor.

– Ce pregătim prințului, Feridun?

– Aveam un tratat cu tatăl său, regele Ioan, ce trebuie respectat..

– Hai, citește-ni-l!

Secretarul sorbi din cafea, răsfoind filele repede, și-ncepu:

Eu, sultan Soliman șah, împărat nebiruit al turcilor, jur că nu te voi lăsa pe tine vestitul meu frate Ioan, rege al Ungariei și al părților sale, împreună cu Țara Transilvaniei, în niciun fel de strâmtoare. Iată sunt de față, ceea ce vrei cu mine sunt gata întru toate să-ți fac pe voie și să-ți fiu pe plac. Iar dacă nu m-aș ține de făgăduială și nici urmașii mei n-ar face la fel, mânia dreptății lui Allah să cadă asupra capului meu. De asemenea tu, împreună cu țara ta, potrivit făgăduielii făcute de tine, vei plăti în fiecare an tributul făgăduit, la fel și urmașii tăi îl vor plăti în strălucita mea visterie. În ce privește libertățile voastre, te voi păstra în ele, te voi apăra de-a pururi, principe țara își va alege pe cine va dori, liberă fiind în aceasta și cercetându-ne și pe noi..

–  Atunci să plătească tributul rămas de la tatăl său! Coroana trimisă de luminăția sa, dreptul sabiei Sultanului, a fost vândut-o maică-sa alemanilor, nu? Aman, vai de țara condusă de o femeie!

– Vai de cei nedemni să-și poarte coroana, își reaminti Feridun de prin înscrisurile acelor vremi, sorbind înc-o gură de cafea.

– Tatăl său, regele Ioan, a-ncheiat o înțelegere cu alemanii, în secret, la Varadin. Și auzind Marele Vizir de atunci, Luth-Pașa, a spus următoarele, citi el după ce răsfoise iar în mapa de piele:

Aceşti doi regi nu sînt demni să poarte coroane; nu-şi ţin cuvîntul dat, nu le este frică de Dumnezeu şi nici de oameni nu au ruşine. Nu au fost în stare să-şi ţină nici jurământul pentru păstrarea tratatului ce l-au încheiat între ei!

– Mai bine că nu s-au înțeles! Acum am făcut eyalet în Buda regilor Unguri, și n-o să ne oprim până nu-i cucerim pe alemanii care și-au vârât nasurile în ciorba noastră, se bucură Vizirul.

– Luminăția ta, spuneai că n-are rost să pierdem vremea prin pădurile și munții din micul lor Principat! îi aminti Kurt-beg

– Așa-i… Feridun! tună vizirul

Secretarul aproape că scăpă ceașca pe masă.

– Cheamă-l aici pe Prinț, să vedem câte parale[5] face!

– Încă n-a sosit, luminăția-ta…

– Este la marginea Ordiei[6] noastre. Tocmai ce-a ajuns!

Îl urmări zâmbind în sinea lui, cum pleacă uimit. Acum toată oastea avea să afle că Marele Vizir nu degeaba ține un șoim deasupra cortului, și că vede prin ochii lui, toată cuprinderea ordiei, gândi. În scurt timp, secretarul deschise foaia de la intrarea cortului și rămase aplecat, făcând loc intrării personajelor anunțate. Toți erau curioși să-l cunoască pe fiul defunctului rege Ioan și-al Isabellei din Casa de Jagiello, fiica regelui Sigismund al Poloniei.

Tânărul principe, cu o postură puțin rigidă și ochi blânzi, sub o frunte mare, abdicase până acum, la 26 de ani, de două ori în fața pretendenților săi la Coroană din Casa de Habsburg. Era însoțit de sfetnicul său Stanisłas Nieżowski și de căpitanul Giovanandrea Gromo, comandantul gărzii sale. Ultimul luă cuvântul așa cum se cuvenea, înmânând cadouri în numele prințului. Vizirul îl salută ceremonios ducându-și mâna la inimă, apoi la buze, după care Ioan Sigismund își duse mâna la piept, salutându-i în limba lor:

Salam alekum!

Îl priviră surprinși, deși auziseră despre el că era un ins educat, care vorbea fluent opt limbi și putea cânta la mai multe instrumente muzicale. Dar nu știau că prințul este și-un tolerant în ale religiei, așa că nu se așteptau să-i salute potrivit credinței lor.

– Domnia-ta ești invitat să-ți prezinți omagiile luminăției-sale după a doua rugăciune, se dezmetici primul Vizirul, făcându-i un semn lui Feridun. Acesta se apropie întinzând ciorna tratatului, pe care fircălise indicațiile vizirului, iar Nieżowski înaintă și-l primi, apoi se retrase ca să-l citească.

– Dacă domnia-ta nu are obiecții… porni a-l expedia vizirul.

– De fapt, ar fi ceva, se înclină principele, calm.

Sokollu își ridică ușor ochii spre el, surprins. Dar principele nu se lăsă tulburat de intensitatea privirii sale, și continuă liniștit, după ce se consultă cu Nieżowski, care încuviință din cap:

– Singura rugăminte de-adăugire la acest tratat este ca alegerea principelui să fie confirmată de luminăția-sa. Dieta noastră să vie cu propunerea, iar numirea să fie privilegiul Înaltei Porți, ceru el.

Toți cei din cortul Vizirului știau că nu era vorba despre un adevărat tratat, care se semna de regulă, între egali, ci era mai mult un act de supunere. Maximilian trimisese Porții detaliile Păcii lor de la Satu Mare, și documentele care arătau că Ioan Sigismund se supunea lui, pentru a-l discredita în faţa Sultanului.

Dar seriozitatea prințului și tristețea ochilor săi, tipică oamenilor ce-și acceptă destinul, impuse respect, astfel că trecură cu vederea acest amănunt esențial, iar cererea fu cuprinsă în ciorna actului întors în mâinile lui Feridun.

– continuă aici –

[1] pământ

[2] Cel Lung

[3] cort mare

[4] domnule secretar

[5] monedă turcească, a 40-a parte dintr-un guruș

[6] oaste

[7] Sublima poartă a Palatului Topkapî

[8] Termen religios. Înseamnă, în traducere liberă, gardian.