Naționalismul clujean și cauzele sale, în termeni economici și identitari

Una din caracteristicile ardelenilor (și a clujenilor, în special) este naționalismul. În urmă cu câțiva ani, dacă pomeneai într-o discuție că ești din Cluj, erai întrebat imediat ce mai face Ghiță Funar, de parcă ar fi trebuit să-l cunoști personal. Oamenii dădeau astfel glas ideii cum că fantezistul personaj ar fi fost creeat chiar de clujeni.

Ceva adevăr trebuie să fie aici, pentru că așa cum remarcasem în articolul De ce se văd ardelenii altfel?, există o întrebare în raportul IRES: Patriotismul la româniconsiderați cã transilvãnenii au o trãsãturã care îi deosebește de restul românilor? la care răspunsul este: da, patriotismul / naționalismul. Adică un patriotism cu accente de naționalism, rămășițe clare din vremurile funariote – a nu se uita că personajul a domnit mai bine de un deceniu la Cluj!

Am căutat în decursul timpului diverse explicații cum de oameni educați precum clujenii și-au putut alege de trei ori un asemenea primar, cu care, atenție: se și mândreau!

— Ai văzut ce primar avem? mă întreba orgolios văru-meu Liviu, fost director pe la Remarul 16 Februarie, în rarele ocazii când ne întâlneam.

— Cine, Funar? Tu chiar crezi ce zice? se mira studentul care eram atunci.

— Păi da! se umfla Liviu, cu dosarul pregătit imediat după Revoluție, să plece cu familia în Canada.

— Om serios, face treabă și ordine în oraș! își lăuda el alegerea.

— Mie mi s-ar părea cel mult amuzant, dacă n-ar fi și periculos… Nu-mi dau seama cât crede și el din tot ce zice, dacă nu cumva o face conștient că-i doar o manevră politică!

Suspiciunea mea era că toate acele elucubrațiile făceau parte dintr-un rol pe care primarul și-l asumase ca să ajungă la putere, pentru că nu puteam concepe, ca student, că un universitar sau un om educat chiar poate gândi așa. Vărul meu avea să plece curând în Canada ca să se lupte (înaintea noastră) cu economia globală, lăsând problemele locale în urmă, de aceea i-am scuzat acel iz de naționalism anticipat, ca și cum regreta deja pierderea identității.

Un oraş conservator, tradiţionalist, Clujul a fost dominat politic aproape un secol (jumătate de secol în comunism și încă un sfert de secol de post-comunism) de o alianţă politrucilor (așa-zișii intelectuali protrocronişti), prea puțin contrabalansată de mediul critic universitar: așa-zisa viață culturală a orașului, care funcționează ca o supapă pentru populația neînregimentată politic. Ca dovadă: fostul primar Funar venise din mediul universitar, la fel și actualul primar Boc, care a fost secretar UTC și ar fi avut o carieră politică și în comunism.

Până acum, cea mai plauzibilă explicație pentru ascensiunea unui personaj precum Ghiță Funar la conducerea Clujului a furnizat-o profesorul Norbert Petrovici, lector universitar la Universitatea Babes-Bolyai, unde predă economie politică urbană și studii de gen, în articolul „Articulating the Right to the City: Working-class Neo-Nationalism in Postsocialist Cluj, Romania”.

Acesta explică etno-naționalismul funariot în termeni economici și identitari: de articulare a dreptului la oraș al muncitorilor, în termenii drepturilor românilor față de Cluj în relație cu populația maghiară. Practic Funar a exploatat frustrările muncitorimii aduse să populeze Clujul industrial și care imediat după Revoluție s-a trezit deposedată de „rolul conducător” cu care îi împuiase capul propaganda socialist-comunistă. Doar naționalismul lui Funar a mai legitimat prezența muncitorilor în Cluj după destrămarea industriei – fenomen neprevăzut în planurile cincinale, care îi transformase într-o categorie socială redundantă.

În Ardealul antebelic, raportul etnic era favorabil românilor, care împărțeau însă acest spațiu cu alte nații:  37% din transilvăneni erau maghiari și germani (29% populație maghiară + 8% germană) față de 57,6% români, mai mult decât în Banat, totuși, unde românii aveau cu 3,3% mai puțin, asta și datorită procentului mult mai mare de etnici germani (șvabii aveau aproape 24%). În orașe transilvane însă, acest raport etnic era însă inversat, arată Lucian Boia în eseul De ce este România altfel?

La orașe, ungurii și germanii depășeau net populația românească în toate regiunile care aparținuseră Austro-Ungariei: în Transilvania românii reprezentau 36% din populația citadină, în Banat 35%, în Crișana și Maramureș 33%, în Bucovina 33%; în Basarabia erau 31%.

După cel de-al doilea război mondial, acest raport etnic s-a schimbat în favoarea românilor. Industrializarea forțată care a avut loc în România socialistă a umplut și Clujul de muncitori. În acea perioadă a fost ridicat la marginea orașului celebrul cartier Mănăștur, unde locuiește o treime din populația Clujui.

Astăzi un cartier principal al orașului, legat prin artere importante cu centrul (axa principală de transport E-V fiind mutată chiar de pe Donath pe Calea Mănășturului) și bine aprovizionat (multe super-marketuri deschizând magazine în zonă), Mănășturul este preferat de studenți pentru chiriile ceva mai accesibile față de celelalte cartiere ale orașului în care prețurile au explodat ca și pentru locurile unde pot ieși. Asta pentru că și Mănășturul de odinioară era un cartier dinamic, chiar dacă aglomerat – populat de familii tinere, venite la oraș ca să-și facă un viitor.

Însă pentru nou-veniții în orașul anilor ’70-’80, viitorul nu mai suna așa bine după anii ’90, precum reclama la Connex: propaganda tăcea chitic cu privire la „rolul conducător” al clasei muncitoare. Iar politrucii din eșaloanele II și III, ieșiți în față cu sprijinul celor din fostul eșalon I (Partidul comunist + Securitatea) se adaptaseră la un nou discurs: mult-lăudata industrie era „un morman de fiare vechi”, aveam nevoie de „investitori” cu capital, adică de capitaliști. Dintr-o piesă cu rol important în angrenaj, muncitorii au devenit redundanți: siguranța locului de muncă dispăruse, fabricile se închideau și se vindeau la fier vechi. Din fost inamic, capitalismul devenise ideologie dominantă.

Pe acest fundal, discursul lui Gheorghe Funar – care îi considera importanți pe muncitori pentru simplul fapt că erau români, și identifica un alt pericol, cel maghiar – a prins rădăcini în Cluj: pe cale de a fi marginalizați după destrămarea industriei, muncitorii au fost revalorizați, descoperindu-și identitatea și solidaritatea, în luptă cu „inamicul” comun. Astfel, un primar ostil investitorilor străin, care promitea conservarea trecutului, a industriei și a tradițiilor naționale, chiar dacă naționaliste, a fost ales pentru trei mandate consecutive.

 

3 răspunsuri la „Naționalismul clujean și cauzele sale, în termeni economici și identitari”

  1. E mai mult decat atat. Funar a pus bazele unei miscari nationale, PUNR la inceput, contopita ulterior in PRM.

    Mandria cea mai mare a clujenilor era faptul ca unul de-al lor candideaza la presedentie. La fel si cu Boc: ei se mandreau ca Boc a ajuns premier. Nu conta ce facuse, era d-al lor, l-au primit inapoi.

    In sens invers, de ce o miscare precum PUNR a prins? E si ce zici tu, foarte corect, dar si modul in care ea s-a construit. Nu s-a construit musai de sus in jos, Funar sa isi numeasca oamenii, ci si de jos in sus.

    Iti dau un exemplu stiu de la un amic al carui tata a fost membru PNT. In anii 90, in PNT-ul lui Coposu nu aveai voie sa te inscrii daca fusesei membru de partid. Si printre victime, la modul sincer, erau cei din asa numita „mica intelectualitate”, adica profesorii de liceu si generala. In special cei de istorie, de limba romana, care fusesera facuti cu japca membri de partid.

    Nedorind sa se inscrie la FSN, partid condus „de la Bucuresti”, s-au dus la PUNR si din simplul motiv ca acel partid este facut in cluj. E al unui clujean.

    Principala mandrie a celor de acolo era ca „unul de-al lor vrea sa reuseasca in politica mare”. Ca discursul ala prindea si in alte parti e alta discutie, dar la Cluj Funar era un erou. CANDIDATUL NOSTRU LA FUNCTIA SUPREMA!

    Sunt nationalisti, da-s si mandri de ei. Ca unul d-al lor incearca!

    1. Perfect de acord! Eu încercam să traduc în cuvinte simple o teorie a lectorului Norbert Petrovici, care mi s-a părut la vremea publicării (acum 3-4 ani) una din puținele explicații logice ale unei stări de fapt mai greu de înțeles pentru mine: o explicație în termeni mai ales economici, dar și de recuperare a unei identități (articularea accesului la oraș suna formularea d-sale). Și ce remarci tu este tot o nuanță identitară – patriotismul local.

Lasă un răspuns