Clujul în cinci momente

Destinul orașului care se vrea capitală a Transilvaniei a fost marcat de cinci momente, să le spunem, istorice: 1918 – 1947 – 1972 – 1992 – 2015. Atâta doar că „momentele” astea s-au întins, fiecare, pe ceva perioade – de pildă Unirea cu Țara (sau cu Regatul) a durat mai bine un an.

Apoi, după aproape 29 ani, vine momentul reinstaurării administrației  românești în Ardealul de Nord, care nici asta nu s-a întâmplat așa, de azi pe mâine, și a mai trecut un sfert de secol până ca populația orașului să se schimbe drastic (pentru că nici industrializarea n-a avut loc peste noapte) iar Clujului să-i fie atașată particula Napoca. Semn că încă un oraș se mutase la periferia orașului.

După alți 20 ani, în 1992, fenomenul Caritas, iar după încă 23 Clujul devine capitală europeană a tineretului. Și asta a rămas obsesia generală, de a fi capitală a ceva, chit că nu avem încă un mit fondator al orașului de provincie. Pentru că înainte de a fi altceva (principat independent sub diverse suzeranități, otomană sau austriacă, și apoi Mare principat în componența Imperiului austro-ungar), Transilvania a fost o provincie.

Cel care o conducea pe linie militară era un Duce, iar acesta numea pe timp de pace un guvernator, a cărui sarcină era să întrețină cetățile. Pe 13 martie 1370, regele Lajos / Louis / Ludovic I de Anjou (fiul lui Carol Robert) le permite iobagilor să intre în Kolozsvár pentru a mări populația orașului și a-i scăpa de constrângeri. El a purtat titlul de Duke of Transylvania între 1339 și 1342, fără a administra efectiv provincia. Nici al patrulea duce, Stephen (1350–1351), tot din dinastia de Anjou, nu a jucat vreun rol semnificativ în politica locală.

Revenind la prezentul apropiat, în urmă cu vreo 4 ani cineva, nu se știe cine (poate marele iluzionist) a lansat ideea cum că marele Oraș are nevoie de un mare concert pentru a deveni și el o capitală culturală, europeană sau chiar mondială. O idee din puțul gândirii ardelene, genială în simplitatea ei: ce rost are să ne strofocăm, când putem avea un impact mare cu un efort atât de mic?

La urma urmei, ce aduce un mare concert? Păi, strânge mai ușor 3-40.000 de sfertodocți la o singură manifestare, decât 10.000 de pasionați la 3-4 de nișă. Plus că rezultă o isterie colectivă de pe urma căreia unii câștigă, chiar dacă numai bani, însă participanții nu trebuie să știe nici sa scrie corect în limba maternă. Vă dați seama, ce efort inutil, să-i faci să intre prin muzeele Clujului, să citească o carte. Sau, mai mult, să pui la punct infrastructura, să rămână și orașul sau periferiile sale cu ceva.

 

Lasă un răspuns