Patriotism versus naționalism

Pentru că am abordat separat (deși sper că și nuanțat, totuși), patriotismul și naționalismul în articole care au stârnit (ambele) controverse, încerc să clarific cele două concepte, după cum anunță și titlul: unul față de celălalt. Un scurt rezumat, pentru cei care nu au citit articolele de care am amintit:

În Patriotismul la români, inspirat de comentariile cititorilor care au apreciat mai mult sau mai puțin un raport al IRES publicat acum mai bine de 5 ani, comentam remarca sociologului Vasile Dâncu: acesta recunoștea că vorbim des despre patriotism, fără însă să și spunem ceva esențial. Avem, cum ar veni, un patriotism de tip discursiv, plus că reușim, cum-necum, să ne ambalăm și să punem etichete unii altora în timp ce-l debităm și din păcate, procedăm asemenea politicienilor care încearcă să confiște familia de cuvinte Patrie – patriot – patriotism.

Tocmai acest comportament îndepărtează oamenii din viața civică, întrucât nu se mai recunosc într-o Patrie confiscată de alții în numele lor. În naționalismul clujean și cauzele sale, în termeni economici și identitari, am încercat să detaliez o teorie a lectorului universitar Norbert Petrovici, care predă la Universitatea Babes-Bolyai economie politică urbană și studii de gen. S-o prezint cum ar veni în cuvinte simple, întrucât mi s-a părut poate cea mai plauzibilă explicație pentru ascensiunea unui personaj precum Gheorghe Funar la conducerea Clujului.

Uitasem însă că pe facebook oamenii au obiceiul de a citi în principal textele cu care sunt dinainte de acord, încă din titlu (celebrul click). Argumentele contează mai puțin: omul vede doar cuvintele cu care este, din start, de acord – pe cele care nu-i plac le blamează imediat, acesta fiind al doilea motiv pentru care la citește (amânarea introducerii butonului de disLike de către facebook se datorează doar politicii sale roz). Am înțeles apoi, din comentariile cititorilor, că o amestecul acestor noţiuni diferite (chiar dacă au rădăcini comune), poate duce la confuzii. Pentru clarificare, am să folosesc o comparație simplificatoare, luând ca exemplu galeriile sportive.

Poți fii suporterul unei echipe, fără a fi neapărat ultras! La fel, te poţi numi „patriot” și pe timp de pace, fără a fi nevoie să fii și „naţionalist”. Patriotismul definește o legătură emoțională, personală, în vreme ce naționalismul este un termen intelectual, cu conotații juridice și ideologice. Putem compara (fără a avea pretenția unei definiții foarte exacte) naționalismul cu un steag pe care generalii îl ridică în timp de război, spre a le indica trupelor în ce direcție să atace – cine este inamicul.

Indiferent de ideologia dominantă ori de sistemul de conducere, nici o țară nu a avut beneficii reale de pe urma naţionalismului fervent (vorbim de exagerări). Aceasta deoarece naţionalismul prezintă pericolul uniformizării valorilor conform obiceiurilor locului şi mai ales, după dorinţele celor de la putere. Care se folosesc periodic de el, uitând că naţionalismul este o alegere riscantă, un steag bun de agitat doar în vremuri speciale: revoluţii, războaie, crize – și ferească Dumnezeu, vorba cuiva, să trăim vremuri interesante! O consecință a naționalismului sunt tendinţele totalitare: dacă există o voce aparte în grup, aceasta este rapid marginalizată, adusă la tăcere, neutralizată și în cele din urmă eliminată.

Un exemplu atipic de naționalism revoluționar pe timp de pace este cel inventat de Nicolae Ceaușescu, denumit uneori și național-comunism (spre a-l compara cu național-socialismul altui dictator, Hitler). Chiar dacă și aceasta este o comparație forțată, național-comunismul ceaușist neajungând la perversitatea național-socialismului hitlerist, efectele sale încă se mai resimt. Indiferent cum l-am numi, național-comunismul a fost o struțo-cămilă similară economiei sociale de piață a lui Ion Iliescu. Așadar naționalismul poate fi (și adesea și este) exclusivist, însă patriotismul nu este neapărat extremist.

Calitatea patriotismului rezidă în aceea că el nu este legat de vreo formă de putere, și militează pentru progresul statului indiferent de opţiunile individului. Faţă de naţionalism, patriotismul poate fi atributul individului şi nu este o opţiune impusă de grup. Oamenii sunt întotdeauna diferiţi, și cei care compun un stat pot avea religii diverse, apartenențe politică diferite, opţiuni și etnie diferite. Și cu toate acestea, ei pot milita pentru progresul ţării în care s-au născut sau de care simt că aparțin.

Închei cu o parafrază după Emil Cioran, postată de un cititor al articolelor într-un comentariu pe facebook – asta să mă contrazic singur și să arăt că mai sunt și cititori zen, nu doar hateri: „Mai devreme sau mai târziu toţi ar trebui să urmăm această lucidă împăcare cu propria istorie, și printr-un efort de obiectivitate să-i urâm mai puţin pe ceilalți. Punând vechile persecuţii între paranteze, românii ar putea să descopere meritele ungurilor: cum ar fi, de exemplu, că la 1956, în virtutea tradiţiei lor de stăpânitori, ungurii au ştiut să se revolte împotriva altor asupritori (sovieticii). Spre deosebire de românii care, spune iarăşi Cioran, şi-au purtat cinstit lanţurile”.

Iar ungurii ar putea să recunoască faptul că și ei, ca și români, au fost obsedați de construirea unui stat național omogene – de aici dezvoltarea ideilor de puritate și superioritate rasială, de aici și discuțiile, polemicile si proiectele politice fantasmagorice. Și legionarii vroiau o Românie perfect etnică, așa cum și maghiarii au visat o Ungarie perfectă dpdv etnic. În lumina ideilor de identitate națională , Imperiul Austro-Ungar pare azi o utopie în care ideile tolerante, libertățile și multiculturalismul au fost mai mult vehiculate decât puse în practică. Dar nu pare că am fi progresat prea mult. Nu cumva la fel se întâmplă și astăzi?

Naționalismul clujean și cauzele sale, în termeni economici și identitari

Una din caracteristicile ardelenilor (și a clujenilor, în special) este naționalismul. În urmă cu câțiva ani, dacă pomeneai într-o discuție că ești din Cluj, erai întrebat imediat ce mai face Ghiță Funar, de parcă ar fi trebuit să-l cunoști personal. Oamenii dădeau astfel glas ideii cum că fantezistul personaj ar fi fost creeat chiar de clujeni.

Ceva adevăr trebuie să fie aici, pentru că așa cum remarcasem în articolul De ce se văd ardelenii altfel?, există o întrebare în raportul IRES: Patriotismul la româniconsiderați cã transilvãnenii au o trãsãturã care îi deosebește de restul românilor? la care răspunsul este: da, patriotismul / naționalismul. Adică un patriotism cu accente de naționalism, rămășițe clare din vremurile funariote – a nu se uita că personajul a domnit mai bine de un deceniu la Cluj!

Am căutat în decursul timpului diverse explicații cum de oameni educați precum clujenii și-au putut alege de trei ori un asemenea primar, cu care, atenție: se și mândreau!

— Ai văzut ce primar avem? mă întreba orgolios văru-meu Liviu, fost director pe la Remarul 16 Februarie, în rarele ocazii când ne întâlneam.

— Cine, Funar? Tu chiar crezi ce zice? se mira studentul care eram atunci.

— Păi da! se umfla Liviu, cu dosarul pregătit imediat după Revoluție, să plece cu familia în Canada.

— Om serios, face treabă și ordine în oraș! își lăuda el alegerea.

— Mie mi s-ar părea cel mult amuzant, dacă n-ar fi și periculos… Nu-mi dau seama cât crede și el din tot ce zice, dacă nu cumva o face conștient că-i doar o manevră politică!

Suspiciunea mea era că toate acele elucubrațiile făceau parte dintr-un rol pe care primarul și-l asumase ca să ajungă la putere, pentru că nu puteam concepe, ca student, că un universitar sau un om educat chiar poate gândi așa. Vărul meu avea să plece curând în Canada ca să se lupte (înaintea noastră) cu economia globală, lăsând problemele locale în urmă, de aceea i-am scuzat acel iz de naționalism anticipat, ca și cum regreta deja pierderea identității.

Un oraş conservator, tradiţionalist, Clujul a fost dominat politic aproape un secol (jumătate de secol în comunism și încă un sfert de secol de post-comunism) de o alianţă politrucilor (așa-zișii intelectuali protrocronişti), prea puțin contrabalansată de mediul critic universitar: așa-zisa viață culturală a orașului, care funcționează ca o supapă pentru populația neînregimentată politic. Ca dovadă: fostul primar Funar venise din mediul universitar, la fel și actualul primar Boc, care a fost secretar UTC și ar fi avut o carieră politică și în comunism.

Până acum, cea mai plauzibilă explicație pentru ascensiunea unui personaj precum Ghiță Funar la conducerea Clujului a furnizat-o profesorul Norbert Petrovici, lector universitar la Universitatea Babes-Bolyai, unde predă economie politică urbană și studii de gen, în articolul „Articulating the Right to the City: Working-class Neo-Nationalism in Postsocialist Cluj, Romania”.

Acesta explică etno-naționalismul funariot în termeni economici și identitari: de articulare a dreptului la oraș al muncitorilor, în termenii drepturilor românilor față de Cluj în relație cu populația maghiară. Practic Funar a exploatat frustrările muncitorimii aduse să populeze Clujul industrial și care imediat după Revoluție s-a trezit deposedată de „rolul conducător” cu care îi împuiase capul propaganda socialist-comunistă. Doar naționalismul lui Funar a mai legitimat prezența muncitorilor în Cluj după destrămarea industriei – fenomen neprevăzut în planurile cincinale, care îi transformase într-o categorie socială redundantă.

În Ardealul antebelic, raportul etnic era favorabil românilor, care împărțeau însă acest spațiu cu alte nații:  37% din transilvăneni erau maghiari și germani (29% populație maghiară + 8% germană) față de 57,6% români, mai mult decât în Banat, totuși, unde românii aveau cu 3,3% mai puțin, asta și datorită procentului mult mai mare de etnici germani (șvabii aveau aproape 24%). În orașe transilvane însă, acest raport etnic era însă inversat, arată Lucian Boia în eseul De ce este România altfel?

La orașe, ungurii și germanii depășeau net populația românească în toate regiunile care aparținuseră Austro-Ungariei: în Transilvania românii reprezentau 36% din populația citadină, în Banat 35%, în Crișana și Maramureș 33%, în Bucovina 33%; în Basarabia erau 31%.

După cel de-al doilea război mondial, acest raport etnic s-a schimbat în favoarea românilor. Industrializarea forțată care a avut loc în România socialistă a umplut și Clujul de muncitori. În acea perioadă a fost ridicat la marginea orașului celebrul cartier Mănăștur, unde locuiește o treime din populația Clujui.

Astăzi un cartier principal al orașului, legat prin artere importante cu centrul (axa principală de transport E-V fiind mutată chiar de pe Donath pe Calea Mănășturului) și bine aprovizionat (multe super-marketuri deschizând magazine în zonă), Mănășturul este preferat de studenți pentru chiriile ceva mai accesibile față de celelalte cartiere ale orașului în care prețurile au explodat ca și pentru locurile unde pot ieși. Asta pentru că și Mănășturul de odinioară era un cartier dinamic, chiar dacă aglomerat – populat de familii tinere, venite la oraș ca să-și facă un viitor.

Însă pentru nou-veniții în orașul anilor ’70-’80, viitorul nu mai suna așa bine după anii ’90, precum reclama la Connex: propaganda tăcea chitic cu privire la „rolul conducător” al clasei muncitoare. Iar politrucii din eșaloanele II și III, ieșiți în față cu sprijinul celor din fostul eșalon I (Partidul comunist + Securitatea) se adaptaseră la un nou discurs: mult-lăudata industrie era „un morman de fiare vechi”, aveam nevoie de „investitori” cu capital, adică de capitaliști. Dintr-o piesă cu rol important în angrenaj, muncitorii au devenit redundanți: siguranța locului de muncă dispăruse, fabricile se închideau și se vindeau la fier vechi. Din fost inamic, capitalismul devenise ideologie dominantă.

Pe acest fundal, discursul lui Gheorghe Funar – care îi considera importanți pe muncitori pentru simplul fapt că erau români, și identifica un alt pericol, cel maghiar – a prins rădăcini în Cluj: pe cale de a fi marginalizați după destrămarea industriei, muncitorii au fost revalorizați, descoperindu-și identitatea și solidaritatea, în luptă cu „inamicul” comun. Astfel, un primar ostil investitorilor străin, care promitea conservarea trecutului, a industriei și a tradițiilor naționale, chiar dacă naționaliste, a fost ales pentru trei mandate consecutive.

 

Patriotismul la români

 

Într-un articol anterior am evidențiat că, statistic, ardelenii au o părere mai bună despre ei decât ceilalți români, poate și datorită istoriei lor. Românii sunt cu toții cam la fel de săraci, dar spre deosebire de restul provinciilor, ardelenii și bănățenii sunt mai mândri – inclusiv de sărăcia lor! Legat de statistica făcută de institutul său IRES, așa cum remarca spre finalul raportului și sociologul Vasile Dâncu: vorbim des despre patriotism, fără să și spunem ceva esențial.

Reușim să ne punem însă etichete unii altora. Pentru cei mai mulți români, este destul de greu să spună în ce constă adevăratul patriotism. Multi cred că dacă se îmbracă în straiele tradiționale pe care le mai au, când ascultă la maxim muzica populară, ori în momentele în care își amintesc poezii de suflet sau cântă cântece – atunci sunt patrioti. Alții cred că ești patriot câtă vreme îți plătești impozitele, în rest poți să crezi ce vrei.

Politicienii, de asemenea, consideră că este de ajuns să țină un discurs în care să confiște familia de cuvinte mari Patrie – patriot – patriotism. Culmea este că asemeni cetățenilor din provincii, și diversele grupări ce se revendică de la tematica patriotică au început să își atribuie reciproc etichete. Rezultatul? Cetățenii încă atinși de fiorul patriotic, mândri de apartenența lor la comunitatea românească (fie că este cea ardelenească ori bănățeană, că se duc sau nu la Alba Iulia de 1 Decembrie ori își scot au ba steagul tricolor pe balcon), s-au retras unul câte unul din viața civică, fiindcă nu se mai recunosc într-o Patrie confiscată de alții în numele lor.

Una dintre consecințele acestei reacții de retragere din spațiul public este și tot mai slaba participare la vot. Scriitorul cu rădăcini ardelene Sergiu Crăciun a scris și publicat la Cluj o carte cu titlu interesant: De unde începe Patria? Scrie el acolo că în efortul său de a învăța limba română, a vrut să vadă un Abecedar românesc – pentru că de acolo consideră el că începe Patria, de la grai. Extrapolând, de unde începe și unde se termină Patria? Putem confirma că ea începe de la primele cuvinte rostite în familie, de la vorbele schimbate cu ceilalți membri ai comunității, pe stradă, la servici și la biserică, și tot cam pe-acolo se termină: la discursul politicianist.

Cetățenii acestei țări își pierd (dacă nu și-au pierdut deja) patriotismul în spatele refuzului de a participa la marele circ social făcut de „patrihoții” și penalii României. Opinia publică are nevoie azi mai mult ca niciodată de atitudini și luări de poziție clare și argumentate din partea personalităților culturale, nu de ironii, exerciții de stilistică ori calambururi. Iar intelectualii publici cu limbi moi, obișnuite cu finețea dosului de politician român, ar cam trebui să-și recapete simțul limbii – sau să se ducă la origini, ca să-l regăsească. Alegerile din Franța au transmis un semnal destul de clar în acest sens!

În final, am să notez remarca unui cititor de pe un grup de facebook: eu cred că patriotismul începe în momentul în care începi să te comporți în asa fel încât nu doar tu, ci și alții să fie mândrii de tine, de faptul că ca ești din România. Păcat că nu toți văd așa!

 

Literaturizarea istoriei la Boia

Apropos de articolele scrise de Lucian Boia, ultimul fiind comentat chiar aici pe ardeal.today, academicianul Andrei Marga comenta acum ceva ani pe Ziua de Cluj despre această tendință de „literaturizare” a istoriei noastre:

Se face istorie lejeră, de speculație, uneori doar de conotare a unor cuvinte, în loc să se intre în profunzimea factuală a perioadelor și momentelor istorice spre a reconstitui straturile istoriei efective, grele de conținut.

Măcar Neagu Djuvara își numea prima carte de acest gen publicată la noi drept o Istorie (pre)scurtată și povestită celor tineri (la O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Humanitas 1999 mă refer), adică recunoștea un anume generalism (încercare de a rezuma) și infantilism narativ al genului. Însă cum ea a avut succes, modelul a fost preluat de scorțosul istoric Lucian Boia, care poate motiva că-și provoacă astfel cititorii la reflecție.

Este drept că istoriografia română de inspirație proletcultistă vedea peste tot, asemeni comuniștilor cu lupta proletariatului, doar argumentele „latiniștilor”. Se prea poate că mai multe argumente și izvoare istoriografice să merite să fie luate în seamă, chiar dacă – sau mai ales când – se bat cap în cap.  Se pare că oamenii învață mai multe din conflicte, de aceea și marele succes al filmelor și pieselor de teatru, care dramatizează operele literare în scenarii și drame ce scot în evidență conflictele dramatice, și abia apoi idei și personaje.

Apropos de cărți, De ce este România altfel? este prezentată drept una din cele mai bine vândute (și furate!) publicații ale sale. Ea a fost publicată spre sfârșitul lui 2012, sub influența întâmplărilor (psihodramei, zice dl. Boia) politice din vara acelui an, care i-a lăsat impresia că „țara e defectă”:

Ceva nu merge în România, și nu doar sus, în clasa politică, și nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem?

se întreabă dl. Boia. Și tot domnia sa își răspunde:

Nu, e doar o istorie. Dar poate că înseamnă același lucru.

 

De ce se văd ardelenii altfel?

Institutul Român pentru Evaluare și Strategie  coordonat de Vasile Dâncu publica acum vreo 5 ani un raport de cercetare: Patriotismul la români. Raportul e destul de vechi, multe se vor fi schimbat de atunci, dar nu caracteristicile esențiale. Considerați cã transilvãnenii au o trãsãturã care îi deosebește de restul românilor? suna o întrebare spre finalul raportului. Din răspunsurile celor peste 1000 de chestionați, reiese că da, ardelenii sunt considerați mai: patrioți/naționaliști (12%), cinstiți (8%), harnici (7%), uniți (5%), disciplinați (5%), calmi (4%), civilizați (4%), serioși (4%) și chiar mai deschiși (4%).

Urmează o lungă listă de calități (mai ambițioși, sinceri, ospitalieri, mai occidentali), din care este clar că românii din toate regiunile țării au o părere bună despre ardeleni, dar surprinde prima poziție, patriotismul cu care sunt creditați ardelenii. Asta deoarece din întrebările anterioare rezulta că ei înșiși nu se consideră cei mai patrioți dintre românii, ardelenii și bănățenii venind pe locurile din coada listei de patriotism, după munteni, olteni și moldoveni.

Există așadar în cazul ardelenilor o diferență de percepție între cum ne vedem noi pe noi, adică harnici, serioși și sinceri și felul cum suntem văzuți de cei din sudul (calmi, civilizați, patrioți și naționaliști), și respectiv estul țării (moldovenii ne consideră mai occidentali – asta pentru că avem și cetățeni maghiari – buni păstrători ai tradițiilor, hotărâți, luptători, ambițioși, calculați și disciplinați).

Din celelalte regiuni ale țării, noi îi apreciem cel mai mult pe bănățeni, cu care împărțim cam aceleași preferințe și pe care îi considerăm harnici, buni gospodari, în același timp deschiși și orgolioși, totuși ospitalieri. O părere mai puțin bună avem despre moldoveni, pe care îi recunoaștem sinceri și uniți / în sensul că țin la țară, aprigi și îndrăzneți – dar în același timp îi vedem cam mincinoși, violenți, inculți/înapoiați, leneși și nepăsători, chiar pasivi.

Și mai mult îi disprețuim pe bucureșteni, care ar fi egoiști, neserioși, răi/invidioși, se cred superiori, sunt șmecheri/parșivi și irascibili. Muntenii ni se par patrioți, muncitori și harnici, dar parcă prea avari/ adică prea țin la bani. Cât despre olteni, îi considerăm căpoși dar descurcăreți. Apoi, apreciem că sunt glumeți dar ni se par cam vorbăreți și îngâmfați.

„În niciuna dintre limbile de circulaţie mondială nu găsim atâtea articole și referințe despre patriotism ca la noi. Francezii vorbesc mai degrabă despre forme ale patriotismului pragmatizat: economic, cultural sau industrial, iar americanii sau nemţii despre fundamentele morale ale patriotismului. La noi, dezbaterea este în toi deși nu se spune nimic esențial sau conceptual” – recunoaște sociologul Vasile Dâncu. O încercare ceva mai ascuțită și câteva idei puse în discuție, aici.

Klausenburg și Weissenburg

Consultând o hartă a Austro-ungariei din sec. XVIII (disponibilă pe Wikipedia) mi-a atras atenția sonoritățile diferite din denumirile orașelor transilvănene: Klausenburg și Weissenburg versus Hermannstadt și Kronstadt.

Nu-ți trebuie prea multe cunoștințe de germană (sau le poți folosi pe acelea împrumutate în graiul ardelenesc) pentru a distinge între burg și stadt. Sufixul stadt din denumirile săsești ale Sibiului și Brașovului sugerează că aceste localități erau considerate mai degrabă orașe, în vreme ce Alba și Clujul au acel sufix burg care sună aproape ca un diminutiv: orășel sau mai degrabă târg(ușor).

Din câte am citit până acum, istoricii nu s-au pus de acord care sunt cele 7 burguri din componența Siebenbürgen: există opinii diferite asupra statutului pe care l-au ocupat așezările săsești care au alcătuit inițial numele Septem castra, deoarece lipsesc dovezi scrise în acest sens. Probabil că este vorba de orașele fortificate:

Să remarcăm încă un burg (Sighișoara) alături de Cluj și Alba Iulia, care este în toate cele trei cazuri echivalentul sufixului maghiar vár, ce desemnează cetate întărită. Faptul că Weissenburg nu apare printre cele șapte se explică prin faptul că a fost oraș episcopal (creștin), înainte de a deveni capitală de principat.

Sărind peste perioada medievală în care s-au ridicat aceste cetăți componente ale Transilvaniei (care era doar o regiune, un pământ crăiesc), până spre Renaștere și apariția principatului independent, două burguri (cetăți) și un oraș și-au disputat statutul de capitală a lui: Alba Iulia, Sibiul și Clujul. Depinde unde stabilim începutul istoriei, sau care parte a ei focalizăm ocheanul invers al celui interesat de trecut: cea de sfârșit de Ev Mediu – început de Renaștere, pe care o știm doar din cărțile vechi, sau cea recentă ale cărei urme încă le mai vedem.

Imagine-veche-a-Palatului-Principilor-din-Alba-IuliaPrincipatul Transilvaniei a debutat la 1540 sub Ioan Sigismund, fiul voievodului Zapolya dintre anii 1526 și 1540 – Szapolyai János.

Iar prima capitală a principatului independent, la început cu discretă influență, mascată de plata unui aproape nesemnificativ tribut, dar mai apoi sub fățișă suzeranitate turcească, a fost Gyulafehérvár = a lui Iuliu albă Cetate, ori Cetatea Albă a lui Iuliu, devenită azi Alba Iulia.

Istoriografia română și cea maghiară nu prea s-au pus de acord nici cine, și nici ce era Iuliu (zis și cel Bătrân, tatăl marelui rege Ștefan I). Era maghiar ori pui de dac – Șarolta, mama sa, ar fi fost de origine dacă? Și dacă era maghiar, atunci cum de îl chema Iuliu(s) și nu Gyula, iar pe tatăl său, Ladislaus?

Palatul-PrincipilorAșadar, Alba-Iulia își revendică statutul de primă capitală a principatului independent al Transilvaniei în perioada Renașterii – cea mai glorioasă a istoriei sale. În acea perioadă de așa zisă toleranță religioasă a Transilvaniei, între 1545 și 1570, numeroși sași părăseau Clujul, datorită conflictelor inter-confesionale legate de introducerea doctrinei unitariene.

Restul de sași rămași în oraș au fost asimilați de populația maghiară, orașul devenind un centru al nobilimii și intelectualității ungare. Principele Gabriel Bethlen își stabilește provizoriu curtea la Sibiu, până la debutul lucrărilor de reconstrucție a palatului princiar din Alba Iulia, majoritatea meșterilor din breslele clujene primind comenzi profitabile. În perioada 1616-1617 pietrarii clujeni sunt plecați la Alba cetate a principelui luminat, beneficiind de comenzi semnificative cu această ocazie și sticlarii, zugravii, constructorii și fabricanții de vopsele clujeni.

Cluj-Napoca_at_1759_(by_Janos_Szakal)Sărim peste aproape două secole de istorie și, la sfârșitul secolului XVII, odată cu Tratatul de la Karlovitz din 1699, Clujul devine parte a monarhiei habsburgice, intrând sub dominație austriacă. Abia din 1790 până în 1848 și apoi din nou în perioada 1861 – 1867, Clujul ajunge și el capitala Marelui Principat al Transilvaniei din cadrul imperiului austriac. Înfrângerea revoluției de la 1848 duce la instaurarea regimului absolutist.

În urma Ausgleich-ului (compromisului) prin care este constituită Austro-Ungaria în 1867, Transilvania este reintegrată în Regatul Ungariei, dar capitala se mută la Sibiu, pentru a exista o influență austriacă mai mare asupra autorităților. Acestea sunt urmele istoriei, pe care prea puțini le mai cunosc…

Cluj sau/și Napoca?

Lucian Boia, un veritabil Darth Vader al istoriografiei românești, lovește din nou! În ultimul său articol publicat pe contributors.ro, și anume Varză à la Cluj-Napoca, acesta își folosește cunoștințele istorice în folosul unei „contra-istorii” antipatriotice și comerciale. Desigur, cărțile sale vin cu o perspectivă mai puțin abordata în Romania, de ex publicarea statisticilor compoziției etnice din Romania dinainte de 1859 sau 1918, sau cât de nu tocmai pur românesc era Bucureștiul până pe la 1800 (asta pentru cei care nu știu că în Budapesta de pana la 1900 ungurii abia ajungeau la 50%).

Domnul Boia a scris și cărți de ceva valoare (Mitul democrației – publicată în Franța sau Germanofilii) dar în ultimii 7-10 ani publică pe bandă rulantă orice se vinde: de la istorie, la sociologie și pana la SF. Mai publică 2-3 cărți pe an, cum face domnul Boia, doar cei care trăiesc și vor să iasă mai repede de la pușcărie! Așa cum se poate remarca, scrierile sale se situează în tot spectrul publicistic, așadar o nouă apariție sau găselniță este greu de încadrat: studiu istoriografic, panică morală fără bază factuală sau contra-istorie facilă?

Cluj și/sau Napoca este o falsă alegere. Dacă spunem clujeni și nu cluj-napoceni, nu este pentru că sună nefiresc napoceni sau combinația, ci din simț al limbii, din comoditate de auz. Aceeași care ne face să spunem doar „bistrițeni” și nu bistriț-năsăudeni, sau „râmniceni”, nu râmnic-sărăteni. Excepția care confirmă regula este albaiulieni, și asta doar pentru că albeni sau albanezi te poate duce în direcții greșite. Latina nu a fost doar limbă de cult ci, în majoritatea țărilor catolice, și limba cancelariei multor duci, principi sau regi, care aveau slujbași învățați la școlile catolice. Multe inscripții latine sunt încă prezente în Germania și Franța, ca să dau doar două exemple din Europa, pentru că romanii au fost exportatorii unei civilizații. De care noi chiar nu avem a ne rușina!