Istoria rescrisă sau reinterpretată?

Am citat într-un articol pasaje dintr-un eseu pe care l-am parcurs destul de greu, pentru că l-am citit cu spirit critic, dar am primit reacții foarte acide pentru simplul fapt că am făcut referință la afirmațiile unor istorici precum Lucian Boia. Aceștia pornesc în scrierile lor de la două premise: primo, că în perioada de un sfert de secol sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu se preda o istorie tot mai trunchiată și secundo, că lipsa interesului pentru școală în general, la un alt sfert de secol după Revoluție, necesită o abordare oarecum „literaturizantă” a istoriei, prin apelul la poveste.

Pionier în acest domeniu a fost centenarul om de cultură Neagu Djuvara care a publicat, din câte știu eu, una din primele cărți de mare succes în acest format: O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, scoasă la Humanitas în 1999. Dar istoricul și aristocratul Djuvara are bunul simț de a recunoște încă din titlul cărții sale că scrie o istorie (pre)scurtată, și nu una foarte exactă, ci povestită pe înțelesul celor tineri. Cum această carte a avut un foarte mare succes, modelul a fost preluat de scorțosul istoric Lucian Boia, care după câteva cărți valoroase, care l-au făcut cunoscut, a ajuns să scrie pe bandă eseuri în care dezvoltă câteva din cele mai provocatoare idei strecurate în cărțile sale. Cum ar veni, de la scrieri istorice, la istoriografie – fiindcă se vinde!

Asta despre literaturizarea sau încercarea de promovare comercială a istoriei. Cât despre istoria așa-zis „demodată”, cea predată înainte de 1989, acum se predă un alt tip de istorie a românilor în școală: una integrată în istoria universală și nu în „destinul clasei muncitoare”, cum era obligatoriu atunci. Omisiuni sunt şi acum, erau şi atunci, explică profesorul Ionel Tompa într-un articol publicat recent în Adevărul:

Se exagera în general rolul partidului comunist şi a clasei muncitoare, asta cu certitudine. Exista o anumită tehnică, nu de deturnare efectivă a istoriei şi nici aşa cum se spune, că era materia plină de neadevăruri istorice. Aveau o tehnică: tot din 10 informaţii, una era incorectă, era introdusă câte una falsă care nu era în spiritul adevărului istoric.

Citiți continuarea articolului aici. Legat de acest subiect delicat, ne putem întreba: cât de fidelă este istoria scrisă acum în manuale? Dacă până acum am fost nevoiți să înghițim o singură versiune – cea oficială – a istoriei, în prezent profesorii au la dispoziție manuale alternative din care pot alege conținutul agreat de ei și adaptat stilului lor de predare. Că este mai bine sau mai rău așa, decât o singură versiune oficială, asta ține de aprecierea fiecăruia.

Oricum, a încerca să privești lumea de ieri cu ochii și mentalitățile de azi este deja o rescriere, o interpretare subiectivă – iar filmul începe să recunoască asta, prin renunțarea la ecranizările istorice. O carte / un manual de istorie cere date precise sau măcar jaloane printre care cititorul / elevul să facă slalom, pe când viața reală nu este așa. Cum putem stabili care este limita între istorie și interpretare?

Ca să luăm un exemplu de dată recentă, s-ar putea scrie o carte întreagă despre Revoluția română din 15-16 decembrie 1989 de la Timișoara, o alta despre ce a urmat la începutul de săptămână 17-21 decembrie acolo și în țară, și cu totul alta despre ce s-a întâmplat apoi mai departe, începând din 22. Pentru că, mai ales la București, a fost cu totul altceva, și asta pentru ca „țara” să urmărească o Revoluție în direct, un reportaj transformat în film de lung-metraj cu diversiunea, și apoi cu restaurația…

Lasă un răspuns