Patriotismul la români

 

Într-un articol anterior am evidențiat că, statistic, ardelenii au o părere mai bună despre ei decât ceilalți români, poate și datorită istoriei lor. Românii sunt cu toții cam la fel de săraci, dar spre deosebire de restul provinciilor, ardelenii și bănățenii sunt mai mândri – inclusiv de sărăcia lor! Legat de statistica făcută de institutul său IRES, așa cum remarca spre finalul raportului și sociologul Vasile Dâncu: vorbim des despre patriotism, fără să și spunem ceva esențial.

Reușim să ne punem însă etichete unii altora. Pentru cei mai mulți români, este destul de greu să spună în ce constă adevăratul patriotism. Multi cred că dacă se îmbracă în straiele tradiționale pe care le mai au, când ascultă la maxim muzica populară, ori în momentele în care își amintesc poezii de suflet sau cântă cântece – atunci sunt patrioti. Alții cred că ești patriot câtă vreme îți plătești impozitele, în rest poți să crezi ce vrei.

Politicienii, de asemenea, consideră că este de ajuns să țină un discurs în care să confiște familia de cuvinte mari Patrie – patriot – patriotism. Culmea este că asemeni cetățenilor din provincii, și diversele grupări ce se revendică de la tematica patriotică au început să își atribuie reciproc etichete. Rezultatul? Cetățenii încă atinși de fiorul patriotic, mândri de apartenența lor la comunitatea românească (fie că este cea ardelenească ori bănățeană, că se duc sau nu la Alba Iulia de 1 Decembrie ori își scot au ba steagul tricolor pe balcon), s-au retras unul câte unul din viața civică, fiindcă nu se mai recunosc într-o Patrie confiscată de alții în numele lor.

Una dintre consecințele acestei reacții de retragere din spațiul public este și tot mai slaba participare la vot. Scriitorul cu rădăcini ardelene Sergiu Crăciun a scris și publicat la Cluj o carte cu titlu interesant: De unde începe Patria? Scrie el acolo că în efortul său de a învăța limba română, a vrut să vadă un Abecedar românesc – pentru că de acolo consideră el că începe Patria, de la grai. Extrapolând, de unde începe și unde se termină Patria? Putem confirma că ea începe de la primele cuvinte rostite în familie, de la vorbele schimbate cu ceilalți membri ai comunității, pe stradă, la servici și la biserică, și tot cam pe-acolo se termină: la discursul politicianist.

Cetățenii acestei țări își pierd (dacă nu și-au pierdut deja) patriotismul în spatele refuzului de a participa la marele circ social făcut de „patrihoții” și penalii României. Opinia publică are nevoie azi mai mult ca niciodată de atitudini și luări de poziție clare și argumentate din partea personalităților culturale, nu de ironii, exerciții de stilistică ori calambururi. Iar intelectualii publici cu limbi moi, obișnuite cu finețea dosului de politician român, ar cam trebui să-și recapete simțul limbii – sau să se ducă la origini, ca să-l regăsească. Alegerile din Franța au transmis un semnal destul de clar în acest sens!

În final, am să notez remarca unui cititor de pe un grup de facebook: eu cred că patriotismul începe în momentul în care începi să te comporți în asa fel încât nu doar tu, ci și alții să fie mândrii de tine, de faptul că ca ești din România. Păcat că nu toți văd așa!

 

Literaturizarea istoriei la Boia

Apropos de articolele scrise de Lucian Boia, ultimul fiind comentat chiar aici pe ardeal.today, academicianul Andrei Marga comenta acum ceva ani pe Ziua de Cluj despre această tendință de „literaturizare” a istoriei noastre:

Se face istorie lejeră, de speculație, uneori doar de conotare a unor cuvinte, în loc să se intre în profunzimea factuală a perioadelor și momentelor istorice spre a reconstitui straturile istoriei efective, grele de conținut.

Măcar Neagu Djuvara își numea prima carte de acest gen publicată la noi drept o Istorie (pre)scurtată și povestită celor tineri (la O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Humanitas 1999 mă refer), adică recunoștea un anume generalism (încercare de a rezuma) și infantilism narativ al genului. Însă cum ea a avut succes, modelul a fost preluat de scorțosul istoric Lucian Boia, care poate motiva că-și provoacă astfel cititorii la reflecție.

Este drept că istoriografia română de inspirație proletcultistă vedea peste tot, asemeni comuniștilor cu lupta proletariatului, doar argumentele „latiniștilor”. Se prea poate că mai multe argumente și izvoare istoriografice să merite să fie luate în seamă, chiar dacă – sau mai ales când – se bat cap în cap.  Se pare că oamenii învață mai multe din conflicte, de aceea și marele succes al filmelor și pieselor de teatru, care dramatizează operele literare în scenarii și drame ce scot în evidență conflictele dramatice, și abia apoi idei și personaje.

Apropos de cărți, De ce este România altfel? este prezentată drept una din cele mai bine vândute (și furate!) publicații ale sale. Ea a fost publicată spre sfârșitul lui 2012, sub influența întâmplărilor (psihodramei, zice dl. Boia) politice din vara acelui an, care i-a lăsat impresia că „țara e defectă”:

Ceva nu merge în România, și nu doar sus, în clasa politică, și nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem?

se întreabă dl. Boia. Și tot domnia sa își răspunde:

Nu, e doar o istorie. Dar poate că înseamnă același lucru.

 

De ce se văd ardelenii altfel?

Institutul Român pentru Evaluare și Strategie  coordonat de Vasile Dâncu publica acum vreo 5 ani un raport de cercetare: Patriotismul la români. Raportul e destul de vechi, multe se vor fi schimbat de atunci, dar nu caracteristicile esențiale. Considerați cã transilvãnenii au o trãsãturã care îi deosebește de restul românilor? suna o întrebare spre finalul raportului. Din răspunsurile celor peste 1000 de chestionați, reiese că da, ardelenii sunt considerați mai: patrioți/naționaliști (12%), cinstiți (8%), harnici (7%), uniți (5%), disciplinați (5%), calmi (4%), civilizați (4%), serioși (4%) și chiar mai deschiși (4%).

Urmează o lungă listă de calități (mai ambițioși, sinceri, ospitalieri, mai occidentali), din care este clar că românii din toate regiunile țării au o părere bună despre ardeleni, dar surprinde prima poziție, patriotismul cu care sunt creditați ardelenii. Asta deoarece din întrebările anterioare rezulta că ei înșiși nu se consideră cei mai patrioți dintre românii, ardelenii și bănățenii venind pe locurile din coada listei de patriotism, după munteni, olteni și moldoveni.

Există așadar în cazul ardelenilor o diferență de percepție între cum ne vedem noi pe noi, adică harnici, serioși și sinceri și felul cum suntem văzuți de cei din sudul (calmi, civilizați, patrioți și naționaliști), și respectiv estul țării (moldovenii ne consideră mai occidentali – asta pentru că avem și cetățeni maghiari – buni păstrători ai tradițiilor, hotărâți, luptători, ambițioși, calculați și disciplinați).

Din celelalte regiuni ale țării, noi îi apreciem cel mai mult pe bănățeni, cu care împărțim cam aceleași preferințe și pe care îi considerăm harnici, buni gospodari, în același timp deschiși și orgolioși, totuși ospitalieri. O părere mai puțin bună avem despre moldoveni, pe care îi recunoaștem sinceri și uniți / în sensul că țin la țară, aprigi și îndrăzneți – dar în același timp îi vedem cam mincinoși, violenți, inculți/înapoiați, leneși și nepăsători, chiar pasivi.

Și mai mult îi disprețuim pe bucureșteni, care ar fi egoiști, neserioși, răi/invidioși, se cred superiori, sunt șmecheri/parșivi și irascibili. Muntenii ni se par patrioți, muncitori și harnici, dar parcă prea avari/ adică prea țin la bani. Cât despre olteni, îi considerăm căpoși dar descurcăreți. Apoi, apreciem că sunt glumeți dar ni se par cam vorbăreți și îngâmfați.

„În niciuna dintre limbile de circulaţie mondială nu găsim atâtea articole și referințe despre patriotism ca la noi. Francezii vorbesc mai degrabă despre forme ale patriotismului pragmatizat: economic, cultural sau industrial, iar americanii sau nemţii despre fundamentele morale ale patriotismului. La noi, dezbaterea este în toi deși nu se spune nimic esențial sau conceptual” – recunoaște sociologul Vasile Dâncu. O încercare ceva mai ascuțită și câteva idei puse în discuție, aici.

Klausenburg și Weissenburg

Consultând o hartă a Austro-ungariei din sec. XVIII (disponibilă pe Wikipedia) mi-a atras atenția sonoritățile diferite din denumirile orașelor transilvănene: Klausenburg și Weissenburg versus Hermannstadt și Kronstadt.

Nu-ți trebuie prea multe cunoștințe de germană (sau le poți folosi pe acelea împrumutate în graiul ardelenesc) pentru a distinge între burg și stadt. Sufixul stadt din denumirile săsești ale Sibiului și Brașovului sugerează că aceste localități erau considerate mai degrabă orașe, în vreme ce Alba și Clujul au acel sufix burg care sună aproape ca un diminutiv: orășel sau mai degrabă târg(ușor).

Din câte am citit până acum, istoricii nu s-au pus de acord care sunt cele 7 burguri din componența Siebenbürgen: există opinii diferite asupra statutului pe care l-au ocupat așezările săsești care au alcătuit inițial numele Septem castra, deoarece lipsesc dovezi scrise în acest sens. Probabil că este vorba de orașele fortificate:

Să remarcăm încă un burg (Sighișoara) alături de Cluj și Alba Iulia, care este în toate cele trei cazuri echivalentul sufixului maghiar vár, ce desemnează cetate întărită. Faptul că Weissenburg nu apare printre cele șapte se explică prin faptul că a fost oraș episcopal (creștin), înainte de a deveni capitală de principat.

Sărind peste perioada medievală în care s-au ridicat aceste cetăți componente ale Transilvaniei (care era doar o regiune, un pământ crăiesc), până spre Renaștere și apariția principatului independent, două burguri (cetăți) și un oraș și-au disputat statutul de capitală a lui: Alba Iulia, Sibiul și Clujul. Depinde unde stabilim începutul istoriei, sau care parte a ei focalizăm ocheanul invers al celui interesat de trecut: cea de sfârșit de Ev Mediu – început de Renaștere, pe care o știm doar din cărțile vechi, sau cea recentă ale cărei urme încă le mai vedem.

Imagine-veche-a-Palatului-Principilor-din-Alba-IuliaPrincipatul Transilvaniei a debutat la 1540 sub Ioan Sigismund, fiul voievodului Zapolya dintre anii 1526 și 1540 – Szapolyai János.

Iar prima capitală a principatului independent, la început cu discretă influență, mascată de plata unui aproape nesemnificativ tribut, dar mai apoi sub fățișă suzeranitate turcească, a fost Gyulafehérvár = a lui Iuliu albă Cetate, ori Cetatea Albă a lui Iuliu, devenită azi Alba Iulia.

Istoriografia română și cea maghiară nu prea s-au pus de acord nici cine, și nici ce era Iuliu (zis și cel Bătrân, tatăl marelui rege Ștefan I). Era maghiar ori pui de dac – Șarolta, mama sa, ar fi fost de origine dacă? Și dacă era maghiar, atunci cum de îl chema Iuliu(s) și nu Gyula, iar pe tatăl său, Ladislaus?

Palatul-PrincipilorAșadar, Alba-Iulia își revendică statutul de primă capitală a principatului independent al Transilvaniei în perioada Renașterii – cea mai glorioasă a istoriei sale. În acea perioadă de așa zisă toleranță religioasă a Transilvaniei, între 1545 și 1570, numeroși sași părăseau Clujul, datorită conflictelor inter-confesionale legate de introducerea doctrinei unitariene.

Restul de sași rămași în oraș au fost asimilați de populația maghiară, orașul devenind un centru al nobilimii și intelectualității ungare. Principele Gabriel Bethlen își stabilește provizoriu curtea la Sibiu, până la debutul lucrărilor de reconstrucție a palatului princiar din Alba Iulia, majoritatea meșterilor din breslele clujene primind comenzi profitabile. În perioada 1616-1617 pietrarii clujeni sunt plecați la Alba cetate a principelui luminat, beneficiind de comenzi semnificative cu această ocazie și sticlarii, zugravii, constructorii și fabricanții de vopsele clujeni.

Cluj-Napoca_at_1759_(by_Janos_Szakal)Sărim peste aproape două secole de istorie și, la sfârșitul secolului XVII, odată cu Tratatul de la Karlovitz din 1699, Clujul devine parte a monarhiei habsburgice, intrând sub dominație austriacă. Abia din 1790 până în 1848 și apoi din nou în perioada 1861 – 1867, Clujul ajunge și el capitala Marelui Principat al Transilvaniei din cadrul imperiului austriac. Înfrângerea revoluției de la 1848 duce la instaurarea regimului absolutist.

În urma Ausgleich-ului (compromisului) prin care este constituită Austro-Ungaria în 1867, Transilvania este reintegrată în Regatul Ungariei, dar capitala se mută la Sibiu, pentru a exista o influență austriacă mai mare asupra autorităților. Acestea sunt urmele istoriei, pe care prea puțini le mai cunosc…

Cluj sau/și Napoca?

Lucian Boia, un veritabil Darth Vader al istoriografiei românești, lovește din nou! În ultimul său articol publicat pe contributors.ro, și anume Varză à la Cluj-Napoca, acesta își folosește cunoștințele istorice în folosul unei „contra-istorii” antipatriotice și comerciale. Desigur, cărțile sale vin cu o perspectivă mai puțin abordata în Romania, de ex publicarea statisticilor compoziției etnice din Romania dinainte de 1859 sau 1918, sau cât de nu tocmai pur românesc era Bucureștiul până pe la 1800 (asta pentru cei care nu știu că în Budapesta de pana la 1900 ungurii abia ajungeau la 50%).

Domnul Boia a scris și cărți de ceva valoare (Mitul democrației – publicată în Franța sau Germanofilii) dar în ultimii 7-10 ani publică pe bandă rulantă orice se vinde: de la istorie, la sociologie și pana la SF. Mai publică 2-3 cărți pe an, cum face domnul Boia, doar cei care trăiesc și vor să iasă mai repede de la pușcărie! Așa cum se poate remarca, scrierile sale se situează în tot spectrul publicistic, așadar o nouă apariție sau găselniță este greu de încadrat: studiu istoriografic, panică morală fără bază factuală sau contra-istorie facilă?

Cluj și/sau Napoca este o falsă alegere. Dacă spunem clujeni și nu cluj-napoceni, nu este pentru că sună nefiresc napoceni sau combinația, ci din simț al limbii, din comoditate de auz. Aceeași care ne face să spunem doar „bistrițeni” și nu bistriț-năsăudeni, sau „râmniceni”, nu râmnic-sărăteni. Excepția care confirmă regula este albaiulieni, și asta doar pentru că albeni sau albanezi te poate duce în direcții greșite. Latina nu a fost doar limbă de cult ci, în majoritatea țărilor catolice, și limba cancelariei multor duci, principi sau regi, care aveau slujbași învățați la școlile catolice. Multe inscripții latine sunt încă prezente în Germania și Franța, ca să dau doar două exemple din Europa, pentru că romanii au fost exportatorii unei civilizații. De care noi chiar nu avem a ne rușina!

Hello world!

Bine ați venit pe Ardealul azi! După cum observați, situl este recent înființat și face parte din grupul de presă independent „Știri din Ardeal”, alături de cluj.pro, alba.today, cluj.buzz, brasov.today și oradea.today.

După o perioadă de test, toate aceste domenii vor redirecta spre ardeal.today. Dacă doriți să vă afiliați / să deveniți corespondenți de presă la acest nou grup, vă rugăm să ne trimiteți datele dumneavoastră pe adresa de mail: redactia@cluj.pro