Micul ducat de Ardeal

Din confruntarea cu o echipă de muncitori venită din Marele Ducat de Luxemburg, ducatul de Ardeal s-a dovedit neașteptat de mic (de aici și titlul), cu tot sprijinul mercenarilor portughezi. Acest articol scoate la iveală, desigur, multe frustrări – dar poate că e mai bine să nu ne mai ascundem după cuvinte. Pentru cine avea ochi să vadă, a fost limpede încă din meciul tur cu Dudelange că nu avem atitudine și nici soluții tactice, iar după meciul de la Mediaș a fost și mai clar că nu s-a învățat nimic din Luxemburg.

Imediat după meciul retur și rușinoasa eliminare fără măcar vreo victorie la scor minim, așa de consolare (ce să mai vorbim de un egal, că nu ne ajuta cu nimic), antrenorul portughez și-a pus pe masă demisia, conștient de procedurile din Ardeal. Dar înfrângerea de pe teren nu a fost decât o consecință a degringoladei de prin birouri: „oricum eram prea mulți” a recunoscut doctorul Iuliu Mureșan, parafrazându-l pe Mircea Geoană: „nici nu știm câți suntem”.

Pentru meciul cu crescătoria de talente Viitorul de la Constanța antrenorul Toni spunea că trebuie să le refacă jucătorilor moralul. Sugerez ca, în loc să-i ducă pe la psiholog, mai bine să facă o excursie în Luxemburg, că tot au ratat antrenamentul dinaintea meciului tur, și să vadă cum trăiesc jucătorii de la Dudelange F91, mai ales ce salarii au, ce mașini, cum se descurcă și cu job (unii dintre ei) – pe scurt să-i aducă puțin cu picioarele pe pământ, dacă nu mai pot alerga.

Potențialul Ganea (bine că a ieșit din cărți varianta cu el antrenor) își dădea cu părerea zilele trecute cum că asta cu echipa de muncitori e praf în ochi. Ei bine, dacă citiți ce am pus în link veți vedea că sunt amatori pe bune în Dudelange, nu ca jucătorii noştri din campionatul socialiști, care figurau și ei angajaţi pe undeva, dar mergeau la locul de muncă doar să semneze condica, sau atunci când erau pedepsiţi pe linie de Partid.

Oamenii ăştia lucrează cu adevărat şi practică fotbalul în timpul liber, de plăcere sau ca să-și îndeplinească un vis. Și fac niște sacrificii, nu doar acum că se vor învoi de la muncă pentru a merge în astfel de competiţii, ci și atunci când merg la antrenament după o zi de muncă, fie ea și cu 1/2 de normă. Cât despre lupii din Ardeal, nu cred că le-ar strica să se vadă nițel în oglindă cu cei din micul Ducat, pe care l-au făcut mare cu adevărat.

Orban la Tusvanyos

Premierul maghiar Viktor Orban sosește în această seară (vineri) în Romania, iar  sâmbătă de la ora 10.30 va ține un discurs pe scena mare de la Băile Tuşnad / Tusványos din judeţul Harghita. Acesta va vorbi, ca de obicei, despre viitorul Europei, dar şi despre chestiuni economice şi tematici legate de soarta Bazinului Carpatic.

Reprezentanţii organizatorilor Universităţii de Vară de la Băile Tuşnad au declarat pentru mediafax.ro că, în cadrul manifestării vor fi abordate teme care prezintă interes pentru maghiarii din Transilvania.

Orban și-a făcut un obicei sa participe an de an la tabăra de la Tusvanyos, ajunsă la a 29-a ediție. Evenimentul organizat de Fundația „Pro Minoritate” din Budapesta și de Consiliul Tineretului Maghiar din Romania se va derula sub motto-ul: Tusványos, pasiunea noastră.

Au fost transmise invitaţii şi unor demnitari români care, însă, au declinat participarea la Universitatea de Vară de la Băile Tuşnad. „Cu toate acestea, vor fi şi invitaţi români la universitatea de vară, alături de diverşi politicieni, analişti şi jurnalişti europeni, care au confirmat participarea lor, cum ar fi Radu Carp, Mihai Răzvan Ungureanu, Ioan Stanomir”, au precizat organizatorii.

Subiectele abordate în cele aproximativ 30 de corturi unde se organizează programe sunt dintre cele mai diverse, de la politica naţională maghiară şi perspectiva europeană a Balcanilor, până la reforma sistemului juridic din România sau securitatea globală după summitul NATO.

Azi s-au dezbătut mai multe teme sensibile, de la ora 13: Rosia Montana – protectia mediului sau crearea de locuri de muncă, la care au participat Eckstein Kovacs Peter, fost consilier prezidential, Remus Cernea, consilier în Guvernul Romaniei și Gergely Balazs, vicepresedinte CNMT.

De la ora 15: Libertatea presei sau cenzura, la care au participat, printre alții, Szalai Annamaria, presedinte CNA Ungaria și Belenessy Csaba, director general MTI. Universitatea de Vară de la Băile Tuşnad este cunoscută membrilor comunităţii maghiare sub denumirea de Tusványos.

Cuvântul este o combinație a numelor celor două localităţi în care s-a desfăşurat până acum manifestarea – iniţial s-a ținut la Bálványos, după care a fost mutată la Băile Tuşnad. Ajutat și de lunga perioadă pentru care se află în fruntea Ungariei, Orban pare să rescrie istoria de balans diplomatic a lui Ceaușescu din anii ’70, oferindu-și o maximă expunere internațională.

 

Impresii de prin Maramu’

De foarte mult timp mă tenta ideea de Mocănița de pe Valea Vaserului, vestita cale ferată care își face loc prin traseele împădurite din nordul țării. Am auzit povești multe, cum că ar fi plictisitor, că nu e nimic interesant de văzut, că prețul ar fi prea mare etc. Așa că m-am decis să mă conving singură, însoțită bineînțeles de martori, prietenii mei dragi.

Astfel, după ce ne-am făcut un traseu rapid, cu ce mai era de văzut în zonă, după 3 nopți de Electric Castle, iată-mă sâmbătă dimineața la ora 05:15 în picioare. Mi-am îndesat în modul cel mai urgent câteva lucruri în ghiozdan, uitând bineînțeles periuța de dinți (care e deja o regulă). Ne-am urcat în mașină, iar  după râsetele și bătăile de joc asupra feței mele nedormite, am pornit la drum, cu o mică urmă de regret că totuși mai erau două nopți din festival.

Drumul a fost mai mult decât interesant, eu adormită din 10 în 10 minute, prietena mea care ne-a încântat cu vocea ei (nu vreți să știți), râsete cu lacrimi, am ajuns la Cimitirul din Săpânța, prima destinație. Ideea de a transforma un cimitir sumbru în ceva atât de colorat și viu este cea mai bună metodă de a glumi pe seama morții. După ce am citit mesajele scrise în limbajul regional, specific acestei zone de pe câteva cruci, am intrat să iau câte un suvenir, am făcut câteva poze și prima vizită a luat sfârșit mai repede decât m-am așteptat. Următoarea destinație, vestita Mănăstirea de la Săpânța este ce mai înaltă mănăstire de lemn din Europa, la construirea căreia nu s-a folosit nici măcar un cui, ci doar lemne îmbinate.

Situată la 1 km de șoseaua principală, în inima pădurii, peisajul te lasă fără cuvinte, iar liniștea care domnește acolo nu o poți înlocui cu nimic. Am urcat în turn, am vizitat altarul de vară și am admirat în voie priveliștea din jur și trandafirii care te întâmpinau ca un culoar plin de parfum și culoare.

Lăsând în spate această oază de liniște, ne-am îndreptat spre Mănăstirea Bârsana, o locație la fel de superbă, unde din păcate s-a evidențiat mult mai mult partea comercială decât cea spirituală. Magazin de suveniruri la intrare, magazin în interiorul mănăstirii și nu oriunde ci chiar în încăperea minusculă unde se ținea și slujba, deja pentru mine a fost prea mult. Să nu mai pomenesc de călugărița-vânzătoare prea acră și plictisită care certa femeile în vârstă, înghesuite și ele să cumpere o brățărică, o iconiță și nu le puneau la locul lor. Ei,ei!

În rest doar de bine. După o scurtă oprire să luăm masa, am pornit grăbiți spre Cascada Cailor, deoarece ultima întoarcere cu telescaunul se făcea la ora 18:00. Ne-am luat bilete pentru telescaun, 35 de lei dus-întors și a început drumul spre prima destinație pe care o pot numi genială din această excursie. Despre peisajul de pe munte care te lasă fără aer, drumul prin pădurea de brazi și aerul curat tulburat doar de mirosul oilor de la stână și a văcuțelor care se plimbau în voie pe creste, cam atât am de spus. Trebuie să fii acolo ca să îl simțiți cu adevărat.

Am mers prin pădure cam 1 km jumătate și la un moment dat am văzut-o în depărtare. Nesfârșita cădere de apă din Munții Rodnei, mult mai mare decât mă așteptam. După încă 5 minute de mers am ajuns la baza acesteia, unde am făcut poze, am privit-o minute în șir fiind cel mai relaxant lucru pe ziua respectivă. Ne-am întors obosiți, dar paradoxal, încărcați cu o energie aparte și ne-am urcat în telescaun.

Mi-aș fi dorit să mă plimb așa măcar o săptămână, priveliștea care ți se deschide în fața ochilor în timp ce cobori poate fi descrisă simplu cu un mare wooow! Citiți relatarea completă aici.

 

Clujul în cinci momente

Destinul orașului care se vrea capitală a Transilvaniei a fost marcat de cinci momente, să le spunem, istorice: 1918 – 1947 – 1972 – 1992 – 2015. Atâta doar că „momentele” astea s-au întins, fiecare, pe ceva perioade – de pildă Unirea cu Țara (sau cu Regatul) a durat mai bine un an.

Apoi, după aproape 29 ani, vine momentul reinstaurării administrației  românești în Ardealul de Nord, care nici asta nu s-a întâmplat așa, de azi pe mâine, și a mai trecut un sfert de secol până ca populația orașului să se schimbe drastic (pentru că nici industrializarea n-a avut loc peste noapte) iar Clujului să-i fie atașată particula Napoca. Semn că încă un oraș se mutase la periferia orașului.

După alți 20 ani, în 1992, fenomenul Caritas, iar după încă 23 Clujul devine capitală europeană a tineretului. Și asta a rămas obsesia generală, de a fi capitală a ceva, chit că nu avem încă un mit fondator al orașului de provincie. Pentru că înainte de a fi altceva (principat independent sub diverse suzeranități, otomană sau austriacă, și apoi Mare principat în componența Imperiului austro-ungar), Transilvania a fost o provincie.

Cel care o conducea pe linie militară era un Duce, iar acesta numea pe timp de pace un guvernator, a cărui sarcină era să întrețină cetățile. Pe 13 martie 1370, regele Lajos / Louis / Ludovic I de Anjou (fiul lui Carol Robert) le permite iobagilor să intre în Kolozsvár pentru a mări populația orașului și a-i scăpa de constrângeri. El a purtat titlul de Duke of Transylvania între 1339 și 1342, fără a administra efectiv provincia. Nici al patrulea duce, Stephen (1350–1351), tot din dinastia de Anjou, nu a jucat vreun rol semnificativ în politica locală.

Revenind la prezentul apropiat, în urmă cu vreo 4 ani cineva, nu se știe cine (poate marele iluzionist) a lansat ideea cum că marele Oraș are nevoie de un mare concert pentru a deveni și el o capitală culturală, europeană sau chiar mondială. O idee din puțul gândirii ardelene, genială în simplitatea ei: ce rost are să ne strofocăm, când putem avea un impact mare cu un efort atât de mic?

La urma urmei, ce aduce un mare concert? Păi, strânge mai ușor 3-40.000 de sfertodocți la o singură manifestare, decât 10.000 de pasionați la 3-4 de nișă. Plus că rezultă o isterie colectivă de pe urma căreia unii câștigă, chiar dacă numai bani, însă participanții nu trebuie să știe nici sa scrie corect în limba maternă. Vă dați seama, ce efort inutil, să-i faci să intre prin muzeele Clujului, să citească o carte. Sau, mai mult, să pui la punct infrastructura, să rămână și orașul sau periferiile sale cu ceva.

 

Kovesi, despre revocarea sa din funcție

După ce aseară liderul ALDE Călin Popescu-Tăriceanu a defilat pe sticlă, anunțând la toate posturile TV că susține suspendarea, președintele Klaus Iohannis a anunțat azi-dimineață prin purtătorul său de cuvânt că a semnat decretul de revocare din funcție a șefei DNA.

Laura Codruța Kövesi a ieșit și ea pe sticlă cu un comunicat, cum că a luat act de decretul emis de președinte și că începând de astăzi nu mai este procuror șef al DNA. Înainte de a-și începe declarațiile, toți procurorii DNA au apărut în zona în care se pregătea pupitrul de la care urma să vorbească fosta lor șefă, rămânând pe tot parcursul conferinței de presă în spatele său.

După 6 ani la conducerea Parchetului General şi 5 ani, o lună şi 24 de zile în funcţia de procuror-şef DNA, vă spun: nimic nu poate fi pus în balanţă faţă de continuarea acestei lupte.

„Căci această luptă este una pentru apărarea societăţii faţă de infractori periculoşi. Da, sistemul judiciar trece printr-un moment dificil. Toţi ştim asta, căci am văzut cu toţii ce mai rămâne din legile penale. Am văzut cu toţii forma adoptată în Parlament în ceea ce priveşte Codul Penal şi Codul de Procedură penală. Am făcut şi noi observaţii, a făcut şi ÎCCJ, CSM şi PÎCCJ.

Este de bun simţ să observăm că voinţa politică în acest moment nu este pentru o justiţie eficientă, ci este pentru blocarea anchetelor şi pentru blocarea justiţiei. Noi, procurorii, nu putem duce o luptă politică, legea ne interzice. Pledoaria noastră este însă pentru o legislaţie stabilă, pentru o legislaţie în care procurorii să fie independenţi”. Citiți mai multe declarații ale sale aici. Procurorul Anca Jurma asigură interimatul la conducerea DNA.

Mituri urbane în comunism

Recenta întâmplare a scriitoarei bănuite că ar conduce ambulanța neagră, un mit urban din perioada Epocii de aur,  este un prilej să ne amintim cât de ușor ne lăsam păcăliți de asemenea povești fabricate. Mitul „Ambulanței Negre” care fură copii este o adaptare a unei legende urbane care a circulat în aproape toată Europa de Est și care se numea „Volga Neagră”.

Mitul mașinii de proveniență rusească de culoare neagră sau roșie, cu jante albe, condusă de preoți, călugărițe, evrei, vampiri sau sataniști a circulat în special în anii ’60 și ’70 în țări ca Rusia, Polonia, Cehoslovacia, Belarus, Mongolia, Ucraina și Ungaria.

Se zvonea că Volga răpește copii pentru a le lua sângele necesar unor bogați din Occident sau arabi bolnavi de leucemie. Legenda a fost reactivată mai târziu de poliția secretă poloneză care a inventat mitul Mercedesului negru care răpea adulți pentru prelevare de organe și apoi îi lăsa să moară.

De fapt, mitul avea în spate răpiri reale făcute agenții de informații polonezi și pe care aceștia doreau să le mascheze cu această legendă urbană.

Cât despre miturile anti-americane, prin anii `60- `65 puteam citi în ziare că americanii sunt în Klux Klux Klan, că au picioarele răsucite de la dansat „twist” și că avioane americane zboară peste țara noastră cu gândaci de Colorado ca să ne distrugă agricultura.

N-am ajuns chiar ca polonezii, care scoteau copiii din școli să adune gândaci de Colorado, dar nici departe n-am fost. De câte ori veneau în țară pachete de îmbrăcăminte de la rudele din USA, conținutul era subtilizat pentru că veneau de la… imperialiști.

Plecări

– continuare de aici

Primul ajutor veni la timp, iar fetișcana care, fără prezența de spirit a lui Barbu, ar fi plutit acum într-un lac de sânge, dădea semne de viață. A doua zi, completând procesul-verbal de constatare a infracțiunii, aflară că bruta se numea Zoli Farkaș, avea 33 de ani și locuia în apropiere, pe Strada 6 Martie. Fetișcana era Katalin Kati Kovacs, avea doar 16 ani ani – jumătate din vârsta tânărului, dar nu-și arătau niciunul vârsta.

Zoltan întreținuse de câteva ori relații intime cu fata-n casă, fusese primul ei bărbat. Nimeni nu știa de relația dintre ei, nici stăpânii, nici fratele mai mic al fetei. În acea seară se speriase și refuzase să-i deschidă ușa, iar el…

— Or mai fost ele femei de s-or aruncat de la etaj! Io n-am nicio vină, cine știe ce-o fi fost în mintea ei. Am pleznit-o ca să-și bage mințile în cap și să nu mă mai țină altădată în frig, ce să caute ciocănarul pe strada asta?

— De unde știi tu de omul cu ciocanul? se priviră milițienii cu subînțeles.

— Tot orașul vorbește, le răspunse el senin, ca și cum ar fi vorbit despre ceva citit în ziar.

— Și tu, de unde-ai auzit? Și de ce n-ar avea ce căuta ciocănarul aici? se grăbise Barbu, punând două întrebări una după alta.

— Io stau pe 6 martie, lângă CEC, ne arătase el direcția, de celalaltă parte a Pieții.

— Așa, și? îl presa Barbu.

— Și mai știu și eu ce vorbește lumea, că toate-or fost prin zona gării… continuă blondul netulburat.

— Toate ce? interveni TT.

— Ei ce, crimele! își arătă blondul dantura. — Știe tot orașul c-o ucis vreo sută de femei, se lăudă el, dându-și la o parte freza.

Erau atunci de prea puține zile în Cluj ca să se fi obișnuit cu lăudăroșenia tipică orașului de provincie. Clujenii erau care mai de care mai făloși, mai ales cei de nație maghiară. Totul în Cluj era umflat, de la prețuri la oameni. Nu doar că se credeau mai deștepți decât erau, dar îi vedeau pe toți ceilalți mai proști ca ei, ca și cum ar fi venit de undeva de la țară, de pe coclauri…

— Așa, și?

— Și n-o fost niciuna prin Centru, degeaba făcea ea pe proasta că nu deschide că-i târziu, și se teme de omu` cu ciocanu`. Așa că i-am dat io ciocane, să se-nvețe minte!

— Ai dat în ea ca-ntr-un sac, de era s-o omori. Ai fi ucis-o dacă n-o prindeam eu, șuieră Barbu.

— De n-o prindeați, era vina ei. Ce-o cotat la pervaz? Da`-i mai bine c-ați prins-o, recunoscu blondul spășit. — Oricum, ar fi fost un accident – îi privi el cu o bruscă licărire de șiretenie, căruia nu-i dăduseră atenție.

Așa că-l Procuratura-l acuzase doar de loviri cu violență și tulburarea liniștii publice, fapte pentru scăpase cu 45 de zile de închisoare. Avocatul lui Zoli venise c-o declarație semnată de fată că își retrăgea plângerea, așa că scăpase de acuzația de viol, rămânând pe cazier doar cu reputația de seducător trecută negru pe alb.

TT rememorase finalul întâmplarea abia în timp ce-l conducea pe Barbu spre gară, la volanul Daciei negre – asta fiindcă șeful lor, Ceacanica, intrase brusc în birou cu dosarul lui, tocmai pe când îl apucaseră amintirile:

— TT, sper că nu vrei acum să dai bir cu fugiții! îl luase din scurt.

— Nu dau! Acum, c-ați venit dumneavoastră, las cazul pe cele mai bune mâini…

— Nu pari omul să lase treaba nerezolvată! Cu tine n-am nicio treabă, Barbule, dar de TT am nevoie ca persoană de legătură cu echipa din Cluj, altfel o să-mi pierd toată ziua în certuri cu ei…

— …câteva zile, până intru în caz! insistă el, îți prelungesc delegația – mai zise, privindu-l scurt pe TT, care plecă privirea.

Realiză că nici el nu-și dorea să se-ntoarcă la București. Sau își dorea și nu prea – voia să scape coșmaruri, în cel mai bun caz – atunci când nu avea insomnii, se trezea cu vorba: iar am visat un coșmar! Dar nu voia să meargă acasă încă, nu din cauză de treaba nerezolvată, iar asta o știa și el, așa o știa și Ceacanica – era doar o vorbă. O scuză ca să mai rămână în Cluj, alături de șeful pe care-l admira toată lumea, deși unii cârcoteau cum c-ar vorbi prea mult.

Ceacanica lucrase toată viața în Miliție. Prinsese de fapt și vechea Poliție regală, iar în tinerețe umbla vorba c-ar fi fost un anchetator destul de dur. De mic spunea că vrea să fie Sherlock Holmes dar odată cu venirea comuniștilor la putere devenise milițian, apoi comisar și șef de secție la Omoruri în Miliția capitalei. Barbu era și el ofițer de carieră, dar nu se așteptase la un caz așa greu în Clujul provincial.

— Știi, Teteule, când am ajuns aici credeam și eu ca tine, la fel ca și Ceacanica azi, c-o să fie doar câteva zile, până ne dumirim despre ce-i vorba, apoi îi dăm de cap! Numai că trebuia să-mi dau seama din prima zi că n-o să ne fie ușor, după ce am văzut bătaia de la etaj, din camera de hotel!

— Dar nu poți să zici c-ai venit degeaba, fata ar fi murit sau ar fi fost schiloadă dacă nu erai tu.

— Nu c-am venit îmi pare rău, ci pentru că te las singur! Orașul ăsta nu-i doar străin pentru noi, ci dușman, trebuia să-mi dau seama de la-nceput. Nu vezi că n-au lege, că-i fiecare pe legea lui? Și noi încurcăm pe toată lumea cu ambiția să prindem criminalul, când ei vor să-l găsească primii, ca să se poată umfla apoi în pene ce grozavi îs că l-or prins…

— Ai început să vorbești ca ei, Barbule – se amuză Tandin.

— Am început să-i cunosc, Teteule!

— Și mie mi se par străini oamenii de-aici, dar orașul parcă-ncepe să se lumineze de când a venit comisarul. Parc-ar fi adus cu el o adiere de București, de Calea Moșilor…

— Ei, eu plec să iau o gură zdravănă de aer din ăsta, de Capitală, Teteule! Vezi, nu-ți prinde urechile cu dosarul. Sfatul meu: ține aproape de comisarul-șef, că iarna voastră la Cluj o să fie lungă, bag de seamă…

– continuă aici