Kovesi, despre revocarea sa din funcție

După ce aseară liderul ALDE Călin Popescu-Tăriceanu a defilat pe sticlă, anunțând la toate posturile TV că susține suspendarea, președintele Klaus Iohannis a anunțat azi-dimineață prin purtătorul său de cuvânt că a semnat decretul de revocare din funcție a șefei DNA.

Laura Codruța Kövesi a ieșit și ea pe sticlă cu un comunicat, cum că a luat act de decretul emis de președinte și că începând de astăzi nu mai este procuror șef al DNA. Înainte de a-și începe declarațiile, toți procurorii DNA au apărut în zona în care se pregătea pupitrul de la care urma să vorbească fosta lor șefă, rămânând pe tot parcursul conferinței de presă în spatele său.

După 6 ani la conducerea Parchetului General şi 5 ani, o lună şi 24 de zile în funcţia de procuror-şef DNA, vă spun: nimic nu poate fi pus în balanţă faţă de continuarea acestei lupte.

„Căci această luptă este una pentru apărarea societăţii faţă de infractori periculoşi. Da, sistemul judiciar trece printr-un moment dificil. Toţi ştim asta, căci am văzut cu toţii ce mai rămâne din legile penale. Am văzut cu toţii forma adoptată în Parlament în ceea ce priveşte Codul Penal şi Codul de Procedură penală. Am făcut şi noi observaţii, a făcut şi ÎCCJ, CSM şi PÎCCJ.

Este de bun simţ să observăm că voinţa politică în acest moment nu este pentru o justiţie eficientă, ci este pentru blocarea anchetelor şi pentru blocarea justiţiei. Noi, procurorii, nu putem duce o luptă politică, legea ne interzice. Pledoaria noastră este însă pentru o legislaţie stabilă, pentru o legislaţie în care procurorii să fie independenţi”. Citiți mai multe declarații ale sale aici. Procurorul Anca Jurma asigură interimatul la conducerea DNA.

Mituri urbane în comunism

Recenta întâmplare a scriitoarei bănuite că ar conduce ambulanța neagră, un mit urban din perioada Epocii de aur,  este un prilej să ne amintim cât de ușor ne lăsam păcăliți de asemenea povești fabricate. Mitul „Ambulanței Negre” care fură copii este o adaptare a unei legende urbane care a circulat în aproape toată Europa de Est și care se numea „Volga Neagră”.

Mitul mașinii de proveniență rusească de culoare neagră sau roșie, cu jante albe, condusă de preoți, călugărițe, evrei, vampiri sau sataniști a circulat în special în anii ’60 și ’70 în țări ca Rusia, Polonia, Cehoslovacia, Belarus, Mongolia, Ucraina și Ungaria.

Se zvonea că Volga răpește copii pentru a le lua sângele necesar unor bogați din Occident sau arabi bolnavi de leucemie. Legenda a fost reactivată mai târziu de poliția secretă poloneză care a inventat mitul Mercedesului negru care răpea adulți pentru prelevare de organe și apoi îi lăsa să moară.

De fapt, mitul avea în spate răpiri reale făcute agenții de informații polonezi și pe care aceștia doreau să le mascheze cu această legendă urbană.

Cât despre miturile anti-americane, prin anii `60- `65 puteam citi în ziare că americanii sunt în Klux Klux Klan, că au picioarele răsucite de la dansat „twist” și că avioane americane zboară peste țara noastră cu gândaci de Colorado ca să ne distrugă agricultura.

N-am ajuns chiar ca polonezii, care scoteau copiii din școli să adune gândaci de Colorado, dar nici departe n-am fost. De câte ori veneau în țară pachete de îmbrăcăminte de la rudele din USA, conținutul era subtilizat pentru că veneau de la… imperialiști.

Plecări

– continuare de aici

Primul ajutor venise la timp, iar fetișcana care, fără prezența de spirit a lui Barbu, ar fi plutit acum într-un lac de sânge, dădea semne de viață. A doua zi, completând procesul-verbal de constatare a infracțiunii, aflară că bruta se numea Zoltan Zoli Farkaș, avea 33 de ani și locuia în apropiere, pe Strada 6 Martie. Fetișcana era Katalin Kati Kovacs, avea doar 16 ani ani – jumătate din vârsta tânărului, dar nu-și arătau niciunul vârsta.

Vereș întreținuse de câteva ori relații intime cu fata-n casă, fusese primul ei bărbat. Nimeni nu știa de relația dintre ei, nici stăpânii, nici fratele mai mic al fetei. În acea seară se speriase și refuzase să-i deschidă ușa, iar el…

— Or mai fost ele femei de s-or aruncat de la etaj! Io n-am nicio vină, cine știe ce-o fi fost în mintea ei. Am pleznit-o ca să-și bage mințile în cap și să nu mă mai țină altădată în frig, ce să caute ciocănarul pe strada asta?

— De unde știi tu de omul cu ciocanul? se priviră milițienii cu subînțeles.

— Tot orașul vorbește, le răspunse el senin, ca și cum ar fi vorbit despre ceva citit în ziar.

— Și tu, de unde-ai auzit? Și de ce n-ar avea ce căuta ciocănarul aici? se grăbise Barbu, punând două întrebări una după alta.

— Io stau pe 6 martie, lângă CEC, ne arătase el direcția, de celalaltă parte a Pieții.

— Așa, și? îl presa Barbu.

— Și mai știu și eu ce vorbește lumea, că toate-or fost prin zona gării… continuă blondul netulburat.

— Toate ce? interveni TT.

— Ei ce, crimele! își arătă blondul dantura. — Știe tot orașul c-o ucis vreo sută de femei, se lăudă el, dându-și la o parte freza.

Erau atunci de prea puține zile în Cluj ca să se fi obișnuit cu lăudăroșenia tipică orașului de provincie. Clujenii erau care mai de care mai făloși, mai ales cei de nație maghiară. Totul în Cluj era umflat, de la prețuri la oameni. Nu doar că se credeau mai deștepți decât erau, dar îi vedeau pe toți ceilalți mai proști ca ei, ca și cum ar fi venit de undeva de la țară, de pe coclauri…

— Așa, și?

— Și n-o fost niciuna prin Centru, degeaba făcea ea pe proasta că nu deschide că-i târziu, și se teme de omu` cu ciocanu`. Așa că i-am dat io ciocane, să se-nvețe minte!

— Ai dat în ea ca-ntr-un sac, de era s-o omori. Ai fi ucis-o dacă n-o prindeam eu, șuieră Barbu.

— De n-o prindeați, era vina ei. Ce-o cotat la pervaz? Da`-i mai bine c-ați prins-o, recunoscu blondul spășit. — Oricum, ar fi fost un accident – îi privi el cu o bruscă licărire de șiretenie, căruia nu-i dăduseră atenție.

Așa că-l Procuratura-l acuzase doar de loviri cu violență și tulburarea liniștii publice, fapte pentru scăpase cu 45 de zile de închisoare. Avocatul lui Zoli venise c-o declarație semnată de fată că își retrăgea plângerea, așa că scăpase de acuzația de viol, rămânând pe cazier doar cu reputația de seducător trecută negru pe alb.

TT rememorase finalul întâmplarea abia în timp ce-l conducea pe Barbu spre gară, la volanul Daciei negre – asta fiindcă șeful lor, Ceacanica, intrase brusc în birou cu dosarul lui, tocmai pe când îl apucaseră amintirile:

— TT, sper că nu vrei acum să dai bir cu fugiții! îl luase din scurt.

— Nu dau! Acum, c-ați venit dumneavoastră, las cazul pe cele mai bune mâini…

— Nu pari omul să lase treaba nerezolvată! Cu tine n-am nicio treabă, Barbule, dar de TT am nevoie ca persoană de legătură cu echipa din Cluj, altfel o să-mi pierd toată ziua în certuri cu ei…

— …câteva zile, până intru în caz! insistă el, îți prelungesc delegația – mai zise, privindu-l scurt pe TT, care plecă privirea.

Realiză că nici el nu-și dorea să se-ntoarcă la București. Sau își dorea și nu prea – voia să scape coșmaruri, în cel mai bun caz – atunci când nu avea insomnii, se trezea cu vorba: iar am visat un coșmar! Dar nu voia să meargă acasă încă, nu din cauză de treaba nerezolvată, iar asta o știa și el, așa o știa și Ceacanica – era doar o vorbă. O scuză ca să mai rămână în Cluj, alături de șeful pe care-l admira toată lumea, deși unii cârcoteau cum c-ar vorbi prea mult.

Ceacanica lucrase toată viața în Miliție. Prinsese de fapt și vechea Poliție regală, iar în tinerețe umbla vorba c-ar fi fost un anchetator destul de dur. De mic spunea că vrea să fie Sherlock Holmes dar odată cu venirea comuniștilor la putere devenise milițian, apoi comisar și șef de secție la Omoruri, în Miliția capitalei. Barbu era și el ofițer de carieră, dar nu se așteptase la un caz așa greu în provincie.

— Știi, Teteule, când am ajuns aici credeam și eu ca tine, la fel ca și Ceacanica azi, c-o să fie doar câteva zile, până ne dumirim despre ce-i vorba, apoi îi dăm noi de cap! Numai că trebuia să-mi dau seama din prima zi că n-o să ne fie ușor, după ce am văzut bătaia de la etaj, din camera de hotel!

— Dar nu poți să zici c-ai venit degeaba, fata ar fi murit sau ar fi fost schiloadă dacă nu erai tu.

— Nu c-am venit îmi pare rău, ci pentru că te las singur! Orașul ăsta nu-i doar străin pentru noi, ci dușman, trebuia să ne dăm seama de la-nceput. Nu vezi că n-au lege, îs fiecare pe legea lui? Și noi încurcăm pe toată lumea cu pretenția să prindem criminalul, când ei vor să-l umfle singuri ca să se poată umfla apoi în pene ce grozavi îs că l-or prins…

— Ai început să vorbești ca ei, Barbule – se amuză Tandin.

— Am început să-i cunosc, Teteule!

– va urma –

Ziare și cărți

Comentam aici o butadă, cum că oamenii sunt fie cărţi, fie ziare. Ea se poate transla asupra ţărilor, a istoriei în general. Există ţări aşa de evident cărţi (Franţa sau Anglia) și altele, vădit ziare – fără continuitate narativă, 16 sau 32 de pagini de fapt divers: groaznica sinucidere la Cluj pe strada Fericirii; accident pe Memo. Nu vreau să fac aici apologia cărții, totuși.

Dacă mâine ar reveni dictatura, pentru altă jumătate de secol, la ce ne-ar folosi tot ce s-a tipărit în ultimii 30 de ani?

Am acumulat oare, în aceste trei decenii de libertate, suficiente instrumente de reflecţie pentru a o respinge curajos? Au fost publicaţi toţi filozofii, în ediţii complete. Cam toţi scriitorii importanți şi aproape toţi teoreticienii ştiinţei. Toate golurile sau rafturile lipsă din bibliotecile noastre au fost umplute. Suntem azi mai pregătiţi pentru o confruntare cu istoria?

Ipoteza lui S. e că am fi exact în acelaşi punct în care ne-am aflat în 1947. Contrar ideii comune, spune el, cărţile nu sunt instrumente de „formare”. Caracterul şi toate virtuţile civice (de natura solidarităţii, curajului etc.) nu se formează din singurătatea lecturilor. Cartea e un însoţitor din singurătate. Merge cu tine o bucată de drum (luni, ani), apoi o laşi undeva în urmă.

Câteva cărţi, două sau trei, te însoţesc o viaţă.

Dar nici pe ele nu le poţi convoca atunci când survin lucruri ultimative. În general, cărţile nu sunt agenţi ai realului. Dacă în cărți se mai strecoară și adevăruri subiective, majoritatea ziarelor ne servesc în principal lozinci, sub masca „obiectivismului” lor asumat.

Iată una din lozinci: clujcapitală – semn că, de fapt, Clujul vrea să-și convertească acumulările în centru de putere. S-au acumulat aici averi, iar foștii bugetari sunt acum mari capitaliști. Fostul ministru Ioan Rus spunea la o întâlnire cu presa că:

În România s-a încercat un fel de capitalism fără capitaliști.

Adică a fost o perioadă de „haiducie” în care privatizările s-au făcut cum s-au făcut, dar tranziția a luat sfârșit sau, în fine, această stare de lucruri trebuie să înceteze. Noul capitalism vrea să o ia de la zero, lozincile însă rămân: tinerii sunt bucuroși că au ajuns într-o capitală europeană whatever, iar afaceriștii pot să-și vadă de ale lor, nestingheriți de entuziasmul populației consumatoare.

Situri dubioase precum clujcapitala sau napocanews se bazează pe patriotismul local. Cât despre administrație, are mai nou de partea sa o lege a defăimării, semn că cei care-au emis-o nu pricep că intelectualii dezgustați și nemulțumiți sunt patrioți prin chiar faptul că investighează acut (cu tendință) starea patriei lor. Despre asta scria recent Ruxandra Cesereanu:

Patriot nu e, prin definiție, acela care iubește România instinctual, ci și celălalt, care-i detectează defectele și încearcă să le corecteze prin varii modalități – gravitate acuzatoare, ironie, pamflet, protest.

Anti-român, dacă e să respectăm termenul cu acuratețe morală, ar putea fi doar cel care, de facto, încearcă să distrugă integritatea teritorială și care pledează pentru o dezmembrare a țării din varii motive.

Dar când scrii ori afirmi că, politicește vorbind, România actuală e marcată de hemoragia corupției, de oportunisme jalnice, de cârdășii imunde, de tembelism guvernamental, țoape și țopârlani la nivelul clasei diriguitoare, o deteriorare vădită moral vorbind – ești mai cu seamă patriot, tocmai fiindcă te afectează și din cauza aceasta te-ai mobilizat să ieși, să-ți spui opinia, să te faci auzit și să-i găsești pe cei care vor același lucru.

A fi patriot (e valabil și cu referință la patriotismul local) nu înseamnă a fi sentimental și duios, ci lucid și critic.