Pupat-au domnii Cuza și Carol papucii sultanului?

La acceptarea domniei Principatelor,  cancelarul Bismarck l-a avertizat mai mult sau mai puțin amical pe prințul Karl că va fi nevoit să sărute „papucul Sultanului”. Faptul în sine a fost ocolit de Carol și de predecesorul său, afirmă istoriografia română. Întrebarea este dacă această afirmație este și adevărată.

Cuza realizează inițial o „uniune personală”, plătind apoi peșcheș în 1959-1961, mai mult simbolic. Datorită faptului că a refuzat apoi să mai plătească, a avut loc în anul 1866 trădarea armatei române, care se simțea amenințată de războiul cu Turcia. O pata care nu va fi în veci ștearsă din istoria armatei române, ca și numele trădătorilor Catargiu, Golescu și Haralambie, și al guvernului Ghica, de tranziție, pe care acest triumvirat l-a girat.

Carol  a fost proclamat întâi simplu domnitor al României pe 10/22 mai 1866, și rămâne cu acest titlu timp de 5 ani, până în 14 martie 1881, când, abia în urma Războiului de independență, este proclamat rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881. Ideea de bază a tuturor constituțiilor regale din România era aceea că regele domnește fără a guverna pentru a permite un simulacru de democrație parlamentară.

Nu doar istoria romanilor e plină de incertitudini: până și romanii, cei cu Imperiul roman mai pierdeau bătălii, dar în final câștigau războaiele. Istoria nu e chiar o matematică simplă, plus că propaganda a funcționat dintodeauna: după lupte indecise, ambele tabere beligerante raportau acasă o victorie, ca să mai primească bani să se poată întoarce: pe scut, sau sub scut.

– articol în curs –

O „scurtă istorie” a homo sapiens

Dacă istoria românilor se diluează tot mai mult prin rescriere, și mai ales prin respingerea in corpore a conceptelor „demodate” predate înainte de 1989,  istoriografia câștigă teren. Acum se predă însă un alt tip de istorie a românilor în școli: una integrată în istoria universală și nu în „destinul clasei muncitoare”, cum era obligatoriu înainte de Revoluția din 1989. De mare succes  la public se bucură însă istoriile scurte precum, la noi, cea publicată de centenarul Neagu Djuvara în 1999  la Humanitas: O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri.

Una din cele mai aşteptate apariţii ale verii este o scurtă istorie a omenirii (vorba vine, are 350 de pagini A4) publicată iniţial de Yuval Noah Harari în Israel în 2011. Volumul Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, a fost declarat bestseller New York Times și a devenit rapid bestseller internaţional, fiind tradus în peste patruzeci de limbi.  Prin ce se remarcă această carte, de „i-a dat pe spate” pe Barack Obama, Bill Gates sau Mark Zuckerberg? În primul rând prin concizie – nu degeaba este o scurtă istorie. Apoi, prin poveste: istoria omenirii apare atât de scurtă pentru că este de fapt o istorisire, o punere în poveste a câtorva milenii de istorie.

Pentru asta, profesorul de istorie universală din cadrul Departamentului de Istorie al Universităţii Ebraice din Ierusalim nu face apel la Biblie, dar se apleacă asupra „arborelui cronologic” al omenirii cu o inteligență rabinică. Capitole precum 9. Săgeata istoriei iî datorează, după cum spune autorul în final, mulțumiri „în special lui Jared Diamond, de la care am învățat să văd imaginea de ansamblu” iar istorisirea în sine, lui „Diego Olstein, care m-a inspirat să scriu o poveste”.

De parcurs rapid volumul, înainte să apară și cea mai recentă carte a sa, Homo Deus: Scurtă istorie a viitorului (2015), în traducere la aceeași Editură Polirom, cel mai probabil la Târgul de carte „Gaudeamus”, pe finalul lunii noiembrie.