Dictatul sau arbitrajul de la Viena?

Pe 30 august 1940, România a fost nevoită să cedeze Ungariei o suprafață de 43.492 de kilometri, în urma semnării unui act numit fie Dictatul de la Viena, fie Al doilea arbitraj de la Viena, văzut printr-o constatare făcută de ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop către omologul său bulgar astfel:

Ce poate adeveri mai pregnant justeţea arbitrajului de la Viena decât faptul că după pronunţarea lui, ministrul de externe român a leşinat, iar ministrul de externe maghiar şi–a anunţat demisia?

Cedarea Basarabiei și Nordului Bucovinei fără luptă  în fața ultimatumului sovietic de la 28 iunie 1940 a încurajat pretențiile revizioniste ale vecinilor României. Cele mai insistente au fost Ungaria și Bulgaria. Aflată într-o poziție ingrată pe plan extern, cu aliați tradiționali pasivi și chiar neputincioși, România a fost silită să accepte negocieri cu Ungaria pentru rezolvarea problemei Transilvaniei.  Chiar dacă regele Carol al II-lea a încercat, în ultimul moment, să atragă bunăvoința Germaniei, Adolf Hitler a răspuns că cel mai bine ar fi ca părțile să se înțeleagă pe cale pașnică.

În acest sens, pe 16 august 1940, România și Ungaria au început negocierile la Turnu Severin. Ungaria a cerut o suprafață de 70.000 de kilometri din teritoriul național, soluție respinsă de România. Într-un final, discuțiile au eșuat și România a fost nevoită să ceară arbitrajul Germaniei și Italiei. Decizia, sau cel de-al doilea arbitraj, a avut loc din cauza ca Hitler se temea ca Ungaria să nu meargă dincolo de planurile sale și să-și împartă Romania cu rusii. Arbitrajul a fost un moment genial al nemților, făcut la repezeală, pentru a ține ambele țări în șah, promițându-i fiecăreia cealaltă bucată din Ardeal la sfârșitul războiului.

Germania se afla, conform istoricului Armin Heinen,  în culmea puterii, și nu putea accepta un conflict în zonă, mai ales din cauza intereselor sale economice din Balcani: produsele agricole și petrolul românesc erau esențiale pentru regimul nazist. Astfel, Germania și Italia au hotărât ca Ungaria să primească 43.492 km cu o populatie estimata la 2.609.000 locuitori, în majoritate etnici români. Vestea a fost anunțată de către Miniștrii de Externe german, Joachim von Ribbentrop, si cel italian, Galeazzo Ciano. Ambele delegații au fost nemulțumite: în memoriile sale, ministrul de externe Mihail Manolescu relatează că a leșinat la vederea noilor granițe, în timp ce ungurii s-au declarat „zdrobiți sufletește” iar ministrul lor de externe a demisionat.

Istoricul Keith Hitchins afirmă că soluția germană a dus la escaladarea tensiunilor dintre cele Ungaria și România, nerezolvând problema de fond. Practic, singura mulțumită era Germania, care reușea să mențină ambele state în sfera sa de influență, conștiente că nu-și pot permite să piardă susținerea celui de-al treilea Reich, mai ales în fața puterii crescânde a URSS.

Armata maghiară a pătruns în Ardeal la 5 septembrie 1940. La doar trei zile, s-au dezlănțuit represiunile împotriva populației civile românești la Nușfalău. Au urmat masacrele de la Treznea, Ip, Cerișa, Marca, Brețcu, Mureșenii de Câmpie. Conform statisticilor, în doar câteva luni, până la 1 ianuarie 1941, din Ardealul de Nord au fost nevoiți să plece peste 100.000 de români, ajungându-se la peste 200.000 la finalul lui 1943.

Din păcate, Ardealul de Nord nu a fost ultimul rapt teritorial suferit de România în 1940. Pe 7 septembrie, la presiunile Germaniei, statul român a fost nevoit să cedeze și Sud-Estul Dobrogei, Cadrilaterul, Bulgariei. Citiți despre contextul în care Transilvania de Nord s-a întors la România aici.

Zemlin – 1566

Somnul taberei de la Zemun curgea netulburat de susurul apei. Peste sulițele înfipte în zemlja[1] dintre malul drept al Dunării și râul Sava stăteau agățate mii de corturi, adăpostind întreaga forță a fiilor Islamului. Într-unul din ele, un turc înalt, cu o pată maronie pe obrazul ascuns de mustața neagră, veghea cu mâinile pe genunchi. În mijlocul taberei, în jurul focurilor, câțiva ieniceri frigeau carne de berbec înfiptă în sabie.

çevirme. Cât de lungi par orele, în liniștea nopții? La sfârșitul rugăciunii, sufletul eliberat de patimi zbură peste timp, iar trupul rămase lipit pe pământ – așa cum făcea de copil, ca să asculte fiorii locului din care plecase de prea multă vreme.

Nu mai spera să găsească urma pierdută în urmă cu jumătate de secol. Și totuși, capul învelit în turban se ridică ușor, nevenindu-i să creadă c-o auzea: era acel ușor tremur al pământului. Se plecă iar și cuprinse solul mai bine, dezdoindu-și genunchii. O vreme păru rămas acolo fără suflare, doar un abur ușor se aduna spre vârful suliței, gata să se întoarcă pe cer, când trupul înalt își reveni din amintiri: nu era niciun puls, iar tremurul se întețea.

La câteva mile distanță, descifră el, se-apropia o armată de călăreți. Nici acum nu se clinti și nu deschise ochii. Privea cu ochii minții copitele cailor, șeile în forme străine, soldații care se ridicau în ele, încercând să-și dea seama ce hram purtau. Oamenii de aici erau alunecoși. Iar cel din fruntea lor, era oare un prinț demn de atenția ultimelor zile de glorie ale Sultanului? Sau venea trăgând după el o mantie înșelătoare care-i ascundea intențiile?

Tavil[2] se ridică, scuturând gândul care-i stricase amintirea. Pe obrazul său uscat ca o dună de nisip, o pată maronie și mustața puneau în contrast albul imens al ochilor ce ascundeau cei 60 de ani bătuți e muche. Adormi ca un prunc, până ce geana dimineții îi pătrunse ușor pe sub pleoape, și-ndată ce clipi, se și trezi.

Ciuli urechile, auzind în fața cortului un fâșâit de șalvari. Era mezinul său, Kurt, pe care garda îl lăsă să intre pentru a-i pregăti cafeaua. Se ridică în capul oaselor ascultându-i mișcările.

Când ibricul sfârâia pe nisip era lângă el, îmbrăcat, gata să ia ziua-n piept.

– Ce avem astăzi, Kurt-beg?

– Tată, Allah să-ți călăuzească pașii! Trimisul principelui Ioan i-a anunțat sosirea de dimineață, ca să se-nchine luminăției sale!

– S-a trezit?

– Hassan spune că s-au auzit gemete din patul său și-a adormit abia spre ziuă.

– Trimite vorbă lui Feridun să anunțe suita principelui, după cea de-a doua rugăciune! Ce altceva?

– Tirhal Mohammed-beg! se-ntoarse Kurt din ușa otak[3]-ului.

– Sandjak-beg-ul? Ce-i cu el?

– Miklós Zrínyi, din familia nobiliară Zrinski, l-a învins și i-a luat capul, și pe cel al fiului său, și 17.000 de ducați din vistierie!

– Bine că i l-a luat acela, altfel trebuia să i-l iau eu. După somnul prost, asta va răscoli umorile negre ale luminăției-sale!

– Pot să intru, Mare Vizir? se auzi vocea lui Feridun.

– Primești și-o cafea, efendi çelebi[4], îl invită zâmbind Tavil.

Îl privi scurt pe tânărul care-i păstra în mare ordine notele și actele dregătoriei sale. Trecuse un an de când fusese ridicat la rangul de Mare Vizir și toate deciziile sale de până acum fuseseră ușurate de precizia secretarului. Fiul său îi turnă o kavia și aburii se ridicară până spre nările aceluia, care fremătară ușor.

– Ce pregătim prințului, Feridun?

– Aveam un tratat cu tatăl său, regele Ioan, ce trebuie respectat..

– Hai, citește-ni-l!

Secretarul sorbi din cafea, răsfoind filele repede, și-ncepu:

Eu, sultan Soliman șah, împărat nebiruit al turcilor, jur că nu te voi lăsa pe tine vestitul meu frate Ioan, rege al Ungariei și al părților sale, împreună cu Țara Transilvaniei, în niciun fel de strâmtoare. Iată sunt de față, ceea ce vrei cu mine sunt gata întru toate să-ți fac pe voie și să-ți fiu pe plac. Iar dacă nu m-aș ține de făgăduială și nici urmașii mei n-ar face la fel, mânia dreptății lui Allah să cadă asupra capului meu. De asemenea tu, împreună cu țara ta, potrivit făgăduielii făcute de tine, vei plăti în fiecare an tributul făgăduit, la fel și urmașii tăi îl vor plăti în strălucita mea visterie. În ce privește libertățile voastre, te voi păstra în ele, te voi apăra de-a pururi, principe țara își va alege pe cine va dori, liberă fiind în aceasta și cercetându-ne și pe noi..

–  Atunci să plătească tributul rămas de la tatăl său! Coroana trimisă de luminăția sa, dreptul sabiei Sultanului, a fost vândut-o maică-sa alemanilor, nu? Aman, vai de țara condusă de o femeie!

– Vai de cei nedemni să-și poarte coroana, își reaminti Feridun de prin înscrisurile acelor vremi, sorbind înc-o gură de cafea.

– Tatăl său, regele Ioan, a-ncheiat o înțelegere cu alemanii, în secret, la Varadin. Și auzind Marele Vizir de atunci, Luth-Pașa, a spus următoarele, citi el după ce răsfoise iar în mapa de piele:

Aceşti doi regi nu sînt demni să poarte coroane; nu-şi ţin cuvîntul dat, nu le este frică de Dumnezeu şi nici de oameni nu au ruşine. Nu au fost în stare să-şi ţină nici jurământul pentru păstrarea tratatului ce l-au încheiat între ei!

– Mai bine că nu s-au înțeles! Acum am făcut eyalet în Buda regilor Unguri, și n-o să ne oprim până nu-i cucerim pe alemanii care și-au vârât nasurile în ciorba noastră, se bucură Vizirul.

– Luminăția ta, spuneai că n-are rost să pierdem vremea prin pădurile și munții din micul lor Principat! îi aminti Kurt-beg

– Așa-i… Feridun! tună vizirul

Secretarul aproape că scăpă ceașca pe masă.

– Cheamă-l aici pe Prinț, să vedem câte parale[5] face!

– Încă n-a sosit, luminăția-ta…

– Este la marginea Ordiei[6] noastre. Tocmai ce-a ajuns!

Îl urmări zâmbind în sinea lui, cum pleacă uimit. Acum toată oastea avea să afle că Marele Vizir nu degeaba ține un șoim deasupra cortului, și că vede prin ochii lui, toată cuprinderea ordiei, gândi. În scurt timp, secretarul deschise foaia de la intrarea cortului și rămase aplecat, făcând loc intrării personajelor anunțate. Toți erau curioși să-l cunoască pe fiul defunctului rege Ioan și-al Isabellei din Casa de Jagiello, fiica regelui Sigismund al Poloniei.

Tânărul principe, cu o postură puțin rigidă și ochi blânzi, sub o frunte mare, abdicase până acum, la 26 de ani, de două ori în fața pretendenților săi la Coroană din Casa de Habsburg. Era însoțit de sfetnicul său Stanisłas Nieżowski și de căpitanul Giovanandrea Gromo, comandantul gărzii sale. Ultimul luă cuvântul așa cum se cuvenea, înmânând cadouri în numele prințului. Vizirul îl salută ceremonios ducându-și mâna la inimă, apoi la buze, după care Ioan Sigismund își duse mâna la piept, salutându-i în limba lor:

Salam alekum!

Îl priviră surprinși, deși auziseră despre el că era un ins educat, care vorbea fluent opt limbi și putea cânta la mai multe instrumente muzicale. Dar nu știau că prințul este și-un tolerant în ale religiei, așa că nu se așteptau să-i salute potrivit credinței lor.

– Domnia-ta ești invitat să-ți prezinți omagiile luminăției-sale după a doua rugăciune, se dezmetici primul Vizirul, făcându-i un semn lui Feridun. Acesta se apropie întinzând ciorna tratatului, pe care fircălise indicațiile vizirului, iar Nieżowski înaintă și-l primi, apoi se retrase ca să-l citească.

– Dacă domnia-ta nu are obiecții… porni a-l expedia vizirul.

– De fapt, ar fi ceva, se înclină principele, calm.

Sokollu își ridică ușor ochii spre el, surprins. Dar principele nu se lăsă tulburat de intensitatea privirii sale, și continuă liniștit, după ce se consultă cu Nieżowski, care încuviință din cap:

– Singura rugăminte de-adăugire la acest tratat este ca alegerea principelui să fie confirmată de luminăția-sa. Dieta noastră să vie cu propunerea, iar numirea să fie privilegiul Înaltei Porți, ceru el.

Toți cei din cortul Vizirului știau că nu era vorba despre un adevărat tratat, care se semna de regulă, între egali, ci era mai mult un act de supunere. Maximilian trimisese Porții detaliile Păcii lor de la Satu Mare, și documentele care arătau că Ioan Sigismund se supunea lui, pentru a-l discredita în faţa Sultanului.

Dar seriozitatea prințului și tristețea ochilor săi, tipică oamenilor ce-și acceptă destinul, impuse respect, astfel că trecură cu vederea acest amănunt esențial, iar cererea fu cuprinsă în ciorna actului întors în mâinile lui Feridun.

– continuă aici –

[1] pământ

[2] Cel Lung

[3] cort mare

[4] domnule secretar

[5] monedă turcească, a 40-a parte dintr-un guruș

[6] oaste

[7] Sublima poartă a Palatului Topkapî

[8] Termen religios. Înseamnă, în traducere liberă, gardian.