Transilvania de Nord

Historia lui Ion Cristoiu publică un articol semnat de Stelian Lambru care afirmă că în retrocedarea Transilvaniei de Nord României, principalul actor a fost regele Mihai I. Am spicuit câteva rânduri:

În toate cedările politice ale Palatului în faţa şantajului sovietic, miza jumătăţii de Ardeal dată Ungariei pe 30 august 1940 a fost decisivă.

Pe 11 octombrie 1944, administraţia română din Transilvania de Nord va fi expulzată de sovietici care introduc propria administraţie militară. După instalarea guvernului Groza, pe 6 martie 1945, sub ameninţarea guvernului-fantomă al Transilvaniei de Nord de la Cluj din februarie 1945, sovieticii încep să încline balanţa în favoarea României prin acordarea permisiunii de revenire a administraţiei române în Ardeal, pe 9 martie 1945.

Contribuţia regelui la revenirea Transilvaniei de Nord la România

Trebuie menţionat că până la încheierea păcii orice variantă privind Ardealul de Nord a rămas posibilă. Independenții au avut o pondere însemnată în şedinţele guvernului sovietic, iar planul de anexare a Maramureşului la Ucraina Transcarpatică, din decembrie 1944 până în februarie 1945, a fost o intenţie clar exprimată în direcţia creării unei noi republici sovietice.

Susţinerea de care România s-a bucurat din partea URSS la semnarea păcii a fost una curioasă, deoarece nicio antecedenţă nu o justifica. Mai mult, relaţiile sovieto-maghiare fuseseră mult mai bune decât cele sovieto-române până în 1940. Multe dintre clarificări sunt aduse de volumul semnat de T. M. Islamov, T. A. Pokivailova şi Onufrie Vinţeler, Din culisele luptelor pentru Ardeal, publicat în 2003.

Citiți articolul integral aici.

Patrioi sau patrioți?

Dacă tot făceam diferența de nuanțe între patriotism și naționalism, de ce nu ne-am permite și un calambur, cauzat de recentele evenimente internaționale? Incidentul a avut loc în strâmtoarea Bosfor, iar avarierea navei de recunoaștere rusești de către un cargobot din Togo încărcat cu oi românești a făcut să se umfle vâna belicoasă a multor patrioți de pe facebook.

Vedeți în imagine cum arăta vasul cu pricina, plecat din portul Midia-Năvodari cu aproape 9.000 de mioare la bord și care, potrivit presei turce, nu a suferit avarii semnificative în urma coliziunii. Nava rusească, în schimb, s-ar fi scufundat la două ore și jumătate de la coliziune, iar marinari au fost salvați de o navă a pazei de coastă turce…

Așadar, ceea ce n-au reușit de secole armata, aviația și marina noastră, scufundarea vreunui barcaz rusesc, a reușit un cargou Togolez (o fi fost din flota vândută?) ajutat de ceață pe Bosfor. Se pare că tot strategia mioritică aduce rezultate, cu sprijinul întâmplării. Înfruntarea a decurs fără mari victime de moment, cu excepția lui Gheorghiță, berbecuțul de cart al ciobanului Ghiță care-și făcea un selfie, drept pentru care animalul a fost sacrificat a doua zi – pentru neatenție – prin fezandare pe catarg și apoi rotire la proțap.

Surse apropiate serviciilor miliare au informat agenția Russia.today că americanii ar fi inițiat deja contacte cu partea românească privind disponibilitatea noastră de a contribui la înzestrarea flotilei cu elemente ovine care să permită obținerea supremației aeriene absolute pe flancul estic al NATO.

foto: Marius Coman/click

De asemenea, surse apropiate marinei militare au scăpat în cutiile poștale de e-mail ale presei regionale informația că flota româneasca ar fi trimis ordine de încorporare tuturor stânele de oi înregistrate.

Toți ciobanii cu bâte noduroase și clop în dotare vor fi încartiruiți rezerviști cu gradul de fruntași, iar cei care vin în plus cu cu măgari și câini, direct sergenți. Toate aceste manevre, în speranța ca până la sfârșitul anului să formeze un detașament de vânători de dealuri și valuri, capabil să lichideze întreaga flota rusa!

* cu cotribuția cititorilor (și scriitorilor!) de pe facebook

Istoria rescrisă sau reinterpretată?

Am citat într-un articol pasaje dintr-un eseu pe care l-am parcurs destul de greu, pentru că l-am citit cu spirit critic, dar am primit reacții foarte acide pentru simplul fapt că am făcut referință la afirmațiile unor istorici precum Lucian Boia. Aceștia pornesc în scrierile lor de la două premise: primo, că în perioada de un sfert de secol sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu se preda o istorie tot mai trunchiată și secundo, că lipsa interesului pentru școală în general, la un alt sfert de secol după Revoluție, necesită o abordare oarecum „literaturizantă” a istoriei, prin apelul la poveste.

Pionier în acest domeniu a fost centenarul om de cultură Neagu Djuvara care a publicat, din câte știu eu, una din primele cărți de mare succes în acest format: O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, scoasă la Humanitas în 1999. Dar istoricul și aristocratul Djuvara are bunul simț de a recunoște încă din titlul cărții sale că scrie o istorie (pre)scurtată, și nu una foarte exactă, ci povestită pe înțelesul celor tineri. Cum această carte a avut un foarte mare succes, modelul a fost preluat de scorțosul istoric Lucian Boia, care după câteva cărți valoroase, care l-au făcut cunoscut, a ajuns să scrie pe bandă eseuri în care dezvoltă câteva din cele mai provocatoare idei strecurate în cărțile sale. Cum ar veni, de la scrieri istorice, la istoriografie – fiindcă se vinde!

Asta despre literaturizarea sau încercarea de promovare comercială a istoriei. Cât despre istoria așa-zis „demodată”, cea predată înainte de 1989, acum se predă un alt tip de istorie a românilor în școală: una integrată în istoria universală și nu în „destinul clasei muncitoare”, cum era obligatoriu atunci. Omisiuni sunt şi acum, erau şi atunci, explică profesorul Ionel Tompa într-un articol publicat recent în Adevărul:

Se exagera în general rolul partidului comunist şi a clasei muncitoare, asta cu certitudine. Exista o anumită tehnică, nu de deturnare efectivă a istoriei şi nici aşa cum se spune, că era materia plină de neadevăruri istorice. Aveau o tehnică: tot din 10 informaţii, una era incorectă, era introdusă câte una falsă care nu era în spiritul adevărului istoric.

Citiți continuarea articolului aici. Legat de acest subiect delicat, ne putem întreba: cât de fidelă este istoria scrisă acum în manuale? Dacă până acum am fost nevoiți să înghițim o singură versiune – cea oficială – a istoriei, în prezent profesorii au la dispoziție manuale alternative din care pot alege conținutul agreat de ei și adaptat stilului lor de predare. Că este mai bine sau mai rău așa, decât o singură versiune oficială, asta ține de aprecierea fiecăruia.

Oricum, a încerca să privești lumea de ieri cu ochii și mentalitățile de azi este deja o rescriere, o interpretare subiectivă – iar filmul începe să recunoască asta, prin renunțarea la ecranizările istorice. O carte / un manual de istorie cere date precise sau măcar jaloane printre care cititorul / elevul să facă slalom, pe când viața reală nu este așa. Cum putem stabili care este limita între istorie și interpretare?

Ca să luăm un exemplu de dată recentă, s-ar putea scrie o carte întreagă despre Revoluția română din 15-16 decembrie 1989 de la Timișoara, o alta despre ce a urmat la începutul de săptămână 17-21 decembrie acolo și în țară, și cu totul alta despre ce s-a întâmplat apoi mai departe, începând din 22. Pentru că, mai ales la București, a fost cu totul altceva, și asta pentru ca „țara” să urmărească o Revoluție în direct, un reportaj transformat în film de lung-metraj cu diversiunea, și apoi cu restaurația…

Patriotism versus naționalism

Pentru că am abordat separat (deși sper că și nuanțat, totuși), patriotismul și naționalismul în articole care au stârnit (ambele) controverse, încerc să clarific cele două concepte, după cum anunță și titlul: unul față de celălalt. Un scurt rezumat, pentru cei care nu au citit articolele de care am amintit:

În Patriotismul la români, inspirat de comentariile cititorilor care au apreciat mai mult sau mai puțin un raport al IRES publicat acum mai bine de 5 ani, comentam remarca sociologului Vasile Dâncu: acesta recunoștea că vorbim des despre patriotism, fără însă să și spunem ceva esențial. Avem, cum ar veni, un patriotism de tip discursiv, plus că reușim, cum-necum, să ne ambalăm și să punem etichete unii altora în timp ce-l debităm și din păcate, procedăm asemenea politicienilor care încearcă să confiște familia de cuvinte Patrie – patriot – patriotism.

Tocmai acest comportament îndepărtează oamenii din viața civică, întrucât nu se mai recunosc într-o Patrie confiscată de alții în numele lor. În naționalismul clujean și cauzele sale, în termeni economici și identitari, am încercat să detaliez o teorie a lectorului universitar Norbert Petrovici, care predă la Universitatea Babes-Bolyai economie politică urbană și studii de gen. S-o prezint cum ar veni în cuvinte simple, întrucât mi s-a părut poate cea mai plauzibilă explicație pentru ascensiunea unui personaj precum Gheorghe Funar la conducerea Clujului.

Uitasem însă că pe facebook oamenii au obiceiul de a citi în principal textele cu care sunt dinainte de acord, încă din titlu (celebrul click). Argumentele contează mai puțin: omul vede doar cuvintele cu care este, din start, de acord – pe cele care nu-i plac le blamează imediat, acesta fiind al doilea motiv pentru care la citește (amânarea introducerii butonului de disLike de către facebook se datorează doar politicii sale roz). Am înțeles apoi, din comentariile cititorilor, că o amestecul acestor noţiuni diferite (chiar dacă au rădăcini comune), poate duce la confuzii. Pentru clarificare, am să folosesc o comparație simplificatoare, luând ca exemplu galeriile sportive.

Poți fii suporterul unei echipe, fără a fi neapărat ultras! La fel, te poţi numi „patriot” și pe timp de pace, fără a fi nevoie să fii și „naţionalist”. Patriotismul definește o legătură emoțională, personală, în vreme ce naționalismul este un termen intelectual, cu conotații juridice și ideologice. Putem compara (fără a avea pretenția unei definiții foarte exacte) naționalismul cu un steag pe care generalii îl ridică în timp de război, spre a le indica trupelor în ce direcție să atace – cine este inamicul.

Indiferent de ideologia dominantă ori de sistemul de conducere, nici o țară nu a avut beneficii reale de pe urma naţionalismului fervent (vorbim de exagerări). Aceasta deoarece naţionalismul prezintă pericolul uniformizării valorilor conform obiceiurilor locului şi mai ales, după dorinţele celor de la putere. Care se folosesc periodic de el, uitând că naţionalismul este o alegere riscantă, un steag bun de agitat doar în vremuri speciale: revoluţii, războaie, crize – și ferească Dumnezeu, vorba cuiva, să trăim vremuri interesante! O consecință a naționalismului sunt tendinţele totalitare: dacă există o voce aparte în grup, aceasta este rapid marginalizată, adusă la tăcere, neutralizată și în cele din urmă eliminată.

Un exemplu atipic de naționalism revoluționar pe timp de pace este cel inventat de Nicolae Ceaușescu, denumit uneori și național-comunism (spre a-l compara cu național-socialismul altui dictator, Hitler). Chiar dacă și aceasta este o comparație forțată, național-comunismul ceaușist neajungând la perversitatea național-socialismului hitlerist, efectele sale încă se mai resimt. Indiferent cum l-am numi, național-comunismul a fost o struțo-cămilă similară economiei sociale de piață a lui Ion Iliescu. Așadar naționalismul poate fi (și adesea și este) exclusivist, însă patriotismul nu este neapărat extremist.

Calitatea patriotismului rezidă în aceea că el nu este legat de vreo formă de putere, și militează pentru progresul statului indiferent de opţiunile individului. Faţă de naţionalism, patriotismul poate fi atributul individului şi nu este o opţiune impusă de grup. Oamenii sunt întotdeauna diferiţi, și cei care compun un stat pot avea religii diverse, apartenențe politică diferite, opţiuni și etnie diferite. Și cu toate acestea, ei pot milita pentru progresul ţării în care s-au născut sau de care simt că aparțin.

Închei cu o parafrază după Emil Cioran, postată de un cititor al articolelor într-un comentariu pe facebook – asta să mă contrazic singur și să arăt că mai sunt și cititori zen, nu doar hateri: „Mai devreme sau mai târziu toţi ar trebui să urmăm această lucidă împăcare cu propria istorie, și printr-un efort de obiectivitate să-i urâm mai puţin pe ceilalți. Punând vechile persecuţii între paranteze, românii ar putea să descopere meritele ungurilor: cum ar fi, de exemplu, că la 1956, în virtutea tradiţiei lor de stăpânitori, ungurii au ştiut să se revolte împotriva altor asupritori (sovieticii). Spre deosebire de românii care, spune iarăşi Cioran, şi-au purtat cinstit lanţurile”.

Iar ungurii ar putea să recunoască faptul că și ei, ca și români, au fost obsedați de construirea unui stat național omogene – de aici dezvoltarea ideilor de puritate și superioritate rasială, de aici și discuțiile, polemicile si proiectele politice fantasmagorice. Și legionarii vroiau o Românie perfect etnică, așa cum și maghiarii au visat o Ungarie perfectă dpdv etnic. În lumina ideilor de identitate națională , Imperiul Austro-Ungar pare azi o utopie în care ideile tolerante, libertățile și multiculturalismul au fost mai mult vehiculate decât puse în practică. Dar nu pare că am fi progresat prea mult. Nu cumva la fel se întâmplă și astăzi?

Naționalismul clujean și cauzele sale, în termeni economici și identitari

Una din caracteristicile ardelenilor (și a clujenilor, în special) este naționalismul. În urmă cu câțiva ani, dacă pomeneai într-o discuție că ești din Cluj, erai întrebat imediat ce mai face Ghiță Funar, de parcă ar fi trebuit să-l cunoști personal. Oamenii dădeau astfel glas ideii cum că fantezistul personaj ar fi fost creeat chiar de clujeni.

Ceva adevăr trebuie să fie aici, pentru că așa cum remarcasem în articolul De ce se văd ardelenii altfel?, există o întrebare în raportul IRES: Patriotismul la româniconsiderați cã transilvãnenii au o trãsãturã care îi deosebește de restul românilor? la care răspunsul este: da, patriotismul / naționalismul. Adică un patriotism cu accente de naționalism, rămășițe clare din vremurile funariote – a nu se uita că personajul a domnit mai bine de un deceniu la Cluj!

Am căutat în decursul timpului diverse explicații cum de oameni educați precum clujenii și-au putut alege de trei ori un asemenea primar, cu care, atenție: se și mândreau!

— Ai văzut ce primar avem? mă întreba orgolios văru-meu Liviu, fost director pe la Remarul 16 Februarie, în rarele ocazii când ne întâlneam.

— Cine, Funar? Tu chiar crezi ce zice? se mira studentul care eram atunci.

— Păi da! se umfla Liviu, cu dosarul pregătit imediat după Revoluție, să plece cu familia în Canada.

— Om serios, face treabă și ordine în oraș! își lăuda el alegerea.

— Mie mi s-ar părea cel mult amuzant, dacă n-ar fi și periculos… Nu-mi dau seama cât crede și el din tot ce zice, dacă nu cumva o face conștient că-i doar o manevră politică!

Suspiciunea mea era că toate acele elucubrațiile făceau parte dintr-un rol pe care primarul și-l asumase ca să ajungă la putere, pentru că nu puteam concepe, ca student, că un universitar sau un om educat chiar poate gândi așa. Vărul meu avea să plece curând în Canada ca să se lupte (înaintea noastră) cu economia globală, lăsând problemele locale în urmă, de aceea i-am scuzat acel iz de naționalism anticipat, ca și cum regreta deja pierderea identității.

Un oraş conservator, tradiţionalist, Clujul a fost dominat politic aproape un secol (jumătate de secol în comunism și încă un sfert de secol de post-comunism) de o alianţă politrucilor (așa-zișii intelectuali protrocronişti), prea puțin contrabalansată de mediul critic universitar: așa-zisa viață culturală a orașului, care funcționează ca o supapă pentru populația neînregimentată politic. Ca dovadă: fostul primar Funar venise din mediul universitar, la fel și actualul primar Boc, care a fost secretar UTC și ar fi avut o carieră politică și în comunism.

Până acum, cea mai plauzibilă explicație pentru ascensiunea unui personaj precum Ghiță Funar la conducerea Clujului a furnizat-o profesorul Norbert Petrovici, lector universitar la Universitatea Babes-Bolyai, unde predă economie politică urbană și studii de gen, în articolul „Articulating the Right to the City: Working-class Neo-Nationalism in Postsocialist Cluj, Romania”.

Acesta explică etno-naționalismul funariot în termeni economici și identitari: de articulare a dreptului la oraș al muncitorilor, în termenii drepturilor românilor față de Cluj în relație cu populația maghiară. Practic Funar a exploatat frustrările muncitorimii aduse să populeze Clujul industrial și care imediat după Revoluție s-a trezit deposedată de „rolul conducător” cu care îi împuiase capul propaganda socialist-comunistă. Doar naționalismul lui Funar a mai legitimat prezența muncitorilor în Cluj după destrămarea industriei – fenomen neprevăzut în planurile cincinale, care îi transformase într-o categorie socială redundantă.

În Ardealul antebelic, raportul etnic era favorabil românilor, care împărțeau însă acest spațiu cu alte nații:  37% din transilvăneni erau maghiari și germani (29% populație maghiară + 8% germană) față de 57,6% români, mai mult decât în Banat, totuși, unde românii aveau cu 3,3% mai puțin, asta și datorită procentului mult mai mare de etnici germani (șvabii aveau aproape 24%). În orașe transilvane însă, acest raport etnic era însă inversat, arată Lucian Boia în eseul De ce este România altfel?

La orașe, ungurii și germanii depășeau net populația românească în toate regiunile care aparținuseră Austro-Ungariei: în Transilvania românii reprezentau 36% din populația citadină, în Banat 35%, în Crișana și Maramureș 33%, în Bucovina 33%; în Basarabia erau 31%.

După cel de-al doilea război mondial, acest raport etnic s-a schimbat în favoarea românilor. Industrializarea forțată care a avut loc în România socialistă a umplut și Clujul de muncitori. În acea perioadă a fost ridicat la marginea orașului celebrul cartier Mănăștur, unde locuiește o treime din populația Clujui.

Astăzi un cartier principal al orașului, legat prin artere importante cu centrul (axa principală de transport E-V fiind mutată chiar de pe Donath pe Calea Mănășturului) și bine aprovizionat (multe super-marketuri deschizând magazine în zonă), Mănășturul este preferat de studenți pentru chiriile ceva mai accesibile față de celelalte cartiere ale orașului în care prețurile au explodat ca și pentru locurile unde pot ieși. Asta pentru că și Mănășturul de odinioară era un cartier dinamic, chiar dacă aglomerat – populat de familii tinere, venite la oraș ca să-și facă un viitor.

Însă pentru nou-veniții în orașul anilor ’70-’80, viitorul nu mai suna așa bine după anii ’90, precum reclama la Connex: propaganda tăcea chitic cu privire la „rolul conducător” al clasei muncitoare. Iar politrucii din eșaloanele II și III, ieșiți în față cu sprijinul celor din fostul eșalon I (Partidul comunist + Securitatea) se adaptaseră la un nou discurs: mult-lăudata industrie era „un morman de fiare vechi”, aveam nevoie de „investitori” cu capital, adică de capitaliști. Dintr-o piesă cu rol important în angrenaj, muncitorii au devenit redundanți: siguranța locului de muncă dispăruse, fabricile se închideau și se vindeau la fier vechi. Din fost inamic, capitalismul devenise ideologie dominantă.

Pe acest fundal, discursul lui Gheorghe Funar – care îi considera importanți pe muncitori pentru simplul fapt că erau români, și identifica un alt pericol, cel maghiar – a prins rădăcini în Cluj: pe cale de a fi marginalizați după destrămarea industriei, muncitorii au fost revalorizați, descoperindu-și identitatea și solidaritatea, în luptă cu „inamicul” comun. Astfel, un primar ostil investitorilor străin, care promitea conservarea trecutului, a industriei și a tradițiilor naționale, chiar dacă naționaliste, a fost ales pentru trei mandate consecutive.

 

Patriotismul la români

 

Într-un articol anterior am evidențiat că, statistic, ardelenii au o părere mai bună despre ei decât ceilalți români, poate și datorită istoriei lor. Românii sunt cu toții cam la fel de săraci, dar spre deosebire de restul provinciilor, ardelenii și bănățenii sunt mai mândri – inclusiv de sărăcia lor! Legat de statistica făcută de institutul său IRES, așa cum remarca spre finalul raportului și sociologul Vasile Dâncu: vorbim des despre patriotism, fără să și spunem ceva esențial.

Reușim să ne punem însă etichete unii altora. Pentru cei mai mulți români, este destul de greu să spună în ce constă adevăratul patriotism. Multi cred că dacă se îmbracă în straiele tradiționale pe care le mai au, când ascultă la maxim muzica populară, ori în momentele în care își amintesc poezii de suflet sau cântă cântece – atunci sunt patrioti. Alții cred că ești patriot câtă vreme îți plătești impozitele, în rest poți să crezi ce vrei.

Politicienii, de asemenea, consideră că este de ajuns să țină un discurs în care să confiște familia de cuvinte mari Patrie – patriot – patriotism. Culmea este că asemeni cetățenilor din provincii, și diversele grupări ce se revendică de la tematica patriotică au început să își atribuie reciproc etichete. Rezultatul? Cetățenii încă atinși de fiorul patriotic, mândri de apartenența lor la comunitatea românească (fie că este cea ardelenească ori bănățeană, că se duc sau nu la Alba Iulia de 1 Decembrie ori își scot au ba steagul tricolor pe balcon), s-au retras unul câte unul din viața civică, fiindcă nu se mai recunosc într-o Patrie confiscată de alții în numele lor.

Una dintre consecințele acestei reacții de retragere din spațiul public este și tot mai slaba participare la vot. Scriitorul cu rădăcini ardelene Sergiu Crăciun a scris și publicat la Cluj o carte cu titlu interesant: De unde începe Patria? Scrie el acolo că în efortul său de a învăța limba română, a vrut să vadă un Abecedar românesc – pentru că de acolo consideră el că începe Patria, de la grai. Extrapolând, de unde începe și unde se termină Patria? Putem confirma că ea începe de la primele cuvinte rostite în familie, de la vorbele schimbate cu ceilalți membri ai comunității, pe stradă, la servici și la biserică, și tot cam pe-acolo se termină: la discursul politicianist.

Cetățenii acestei țări își pierd (dacă nu și-au pierdut deja) patriotismul în spatele refuzului de a participa la marele circ social făcut de „patrihoții” și penalii României. Opinia publică are nevoie azi mai mult ca niciodată de atitudini și luări de poziție clare și argumentate din partea personalităților culturale, nu de ironii, exerciții de stilistică ori calambururi. Iar intelectualii publici cu limbi moi, obișnuite cu finețea dosului de politician român, ar cam trebui să-și recapete simțul limbii – sau să se ducă la origini, ca să-l regăsească. Alegerile din Franța au transmis un semnal destul de clar în acest sens!

În final, am să notez remarca unui cititor de pe un grup de facebook: eu cred că patriotismul începe în momentul în care începi să te comporți în asa fel încât nu doar tu, ci și alții să fie mândrii de tine, de faptul că ca ești din România. Păcat că nu toți văd așa!

 

Literaturizarea istoriei la Boia

Apropos de articolele scrise de Lucian Boia, ultimul fiind comentat chiar aici pe ardeal.today, academicianul Andrei Marga comenta acum ceva ani pe Ziua de Cluj despre această tendință de „literaturizare” a istoriei noastre:

Se face istorie lejeră, de speculație, uneori doar de conotare a unor cuvinte, în loc să se intre în profunzimea factuală a perioadelor și momentelor istorice spre a reconstitui straturile istoriei efective, grele de conținut.

Măcar Neagu Djuvara își numea prima carte de acest gen publicată la noi drept o Istorie (pre)scurtată și povestită celor tineri (la O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Humanitas 1999 mă refer), adică recunoștea un anume generalism (încercare de a rezuma) și infantilism narativ al genului. Însă cum ea a avut succes, modelul a fost preluat de scorțosul istoric Lucian Boia, care poate motiva că-și provoacă astfel cititorii la reflecție.

Este drept că istoriografia română de inspirație proletcultistă vedea peste tot, asemeni comuniștilor cu lupta proletariatului, doar argumentele „latiniștilor”. Se prea poate că mai multe argumente și izvoare istoriografice să merite să fie luate în seamă, chiar dacă – sau mai ales când – se bat cap în cap.  Se pare că oamenii învață mai multe din conflicte, de aceea și marele succes al filmelor și pieselor de teatru, care dramatizează operele literare în scenarii și drame ce scot în evidență conflictele dramatice, și abia apoi idei și personaje.

Apropos de cărți, De ce este România altfel? este prezentată drept una din cele mai bine vândute (și furate!) publicații ale sale. Ea a fost publicată spre sfârșitul lui 2012, sub influența întâmplărilor (psihodramei, zice dl. Boia) politice din vara acelui an, care i-a lăsat impresia că „țara e defectă”:

Ceva nu merge în România, și nu doar sus, în clasa politică, și nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem?

se întreabă dl. Boia. Și tot domnia sa își răspunde:

Nu, e doar o istorie. Dar poate că înseamnă același lucru.