Ghermanii politichiei românești

Acest articol nu este despre germani, deși politichia română nu duce lipsă de personalități cu origine săsească precum Johannis sau Helvig, ca să amintesc doar două nume, ci despre Ghermani.

Mi-am amintit de Oliviu Gherman odată cu decesul MS Regele Mihai, a cărui consoartă Ana ar fi fost insultată de liderul FSN după revoluție. Cât despre celălalt, pe jurnalistul Sabin Gherman l-am văzut pentru prima dată pe viu la dezbaterea despre presa locală de luna trecută, unde a fost invitat de către APPC.

Culmea este că cei doi, între care nu este, aparent, nicio legătură, au activat în aceeași perioadă la Universitatea din Craiova, unde Oliviu Gherman a fost profesor, iar actualul jurnalist a absolvit cursurile Facultății de Litere, secția română-franceză. Cum Sabin Gherman este născut în 1968, a fost student probabil începând cu 1987, iar Oliviu Gherman, deși cu origini clujene, a predat acolo din  1966, de la înființarea Univerității craiovene.

Din 1972 a fost chiar decan, până în 1974, al Facultății de chimie, iar după 1974 s-a mutat la departamentul de fizică. Aparent, nicio legătură între cei doi – dar de ce să meargă un mureșean ca Sabin Gherman în Craiova la litere și nu la Cluj, dacă n-ar fi avut vreo afinitate? Dar nu vreau să-i fac acum biografia, mai ales că nu i-am urmărit vreo emisiune, nici nu-i sunt fan. Despre conexiunile sale politice știu doar că este văr cu actualul deputat ALDE Steluța Cătăniciu.

L-am receptat mult mai târziu; când își publica la Cluj, la vârsta de 30 de ani, manifestul M-am săturat de România, eu aveam vreo 27, îmi deschisesem o mică firmă în Alba Iulia și mă pregăteam să-mi întemeiez o familie. Deși situat la doar 99 de km, Clujul mi-era atunci foarte departe.

30 de ani mai târziu, articolul său din Monitorul nu mi se mai pare cine știe ce provocare. Cam aceleași idei le avea și Cioran despre valahizarea Ardealului: în loc să tragă după ea vechiul regat, să-i aducă ceva din organizarea ei, din sistemul de valori central-europene, fosta provincie austro-ungară avea să preia, mai degrabă, din metehnele regatului.

 

Pupat-au domnii Cuza și Carol papucii sultanului?

La acceptarea domniei Principatelor,  cancelarul Bismarck l-a avertizat mai mult sau mai puțin amical pe prințul Karl că va fi nevoit să sărute „papucul Sultanului”. Faptul în sine a fost ocolit de Carol și de predecesorul său, afirmă istoriografia română. Întrebarea este dacă această afirmație este și adevărată.

Cuza realizează inițial o „uniune personală”, plătind apoi peșcheș în 1959-1961, mai mult simbolic. Datorită faptului că a refuzat apoi să mai plătească, a avut loc în anul 1866 trădarea armatei române, care se simțea amenințată de războiul cu Turcia. O pata care nu va fi în veci ștearsă din istoria armatei române, ca și numele trădătorilor Catargiu, Golescu și Haralambie, și al guvernului Ghica, de tranziție, pe care acest triumvirat l-a girat.

Carol  a fost proclamat întâi simplu domnitor al României pe 10/22 mai 1866, și rămâne cu acest titlu timp de 5 ani, până în 14 martie 1881, când, abia în urma Războiului de independență, este proclamat rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881. Ideea de bază a tuturor constituțiilor regale din România era aceea că regele domnește fără a guverna pentru a permite un simulacru de democrație parlamentară.

Nu doar istoria romanilor e plină de incertitudini: până și romanii, cei cu Imperiul roman mai pierdeau bătălii, dar în final câștigau războaiele. Istoria nu e chiar o matematică simplă, plus că propaganda a funcționat dintodeauna: după lupte indecise, ambele tabere beligerante raportau acasă o victorie, ca să mai primească bani să se poată întoarce: pe scut, sau sub scut.

– articol în curs –

O „scurtă istorie” a homo sapiens

Dacă istoria românilor se diluează tot mai mult prin rescriere, și mai ales prin respingerea in corpore a conceptelor „demodate” predate înainte de 1989,  istoriografia câștigă teren. Acum se predă însă un alt tip de istorie a românilor în școli: una integrată în istoria universală și nu în „destinul clasei muncitoare”, cum era obligatoriu înainte de Revoluția din 1989. De mare succes  la public se bucură însă istoriile scurte precum, la noi, cea publicată de centenarul Neagu Djuvara în 1999  la Humanitas: O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri.

Una din cele mai aşteptate apariţii ale verii este o scurtă istorie a omenirii (vorba vine, are 350 de pagini A4) publicată iniţial de Yuval Noah Harari în Israel în 2011. Volumul Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, a fost declarat bestseller New York Times și a devenit rapid bestseller internaţional, fiind tradus în peste patruzeci de limbi.  Prin ce se remarcă această carte, de „i-a dat pe spate” pe Barack Obama, Bill Gates sau Mark Zuckerberg? În primul rând prin concizie – nu degeaba este o scurtă istorie. Apoi, prin poveste: istoria omenirii apare atât de scurtă pentru că este de fapt o istorisire, o punere în poveste a câtorva milenii de istorie.

Pentru asta, profesorul de istorie universală din cadrul Departamentului de Istorie al Universităţii Ebraice din Ierusalim nu face apel la Biblie, dar se apleacă asupra „arborelui cronologic” al omenirii cu o inteligență rabinică. Capitole precum 9. Săgeata istoriei iî datorează, după cum spune autorul în final, mulțumiri „în special lui Jared Diamond, de la care am învățat să văd imaginea de ansamblu” iar istorisirea în sine, lui „Diego Olstein, care m-a inspirat să scriu o poveste”.

De parcurs rapid volumul, înainte să apară și cea mai recentă carte a sa, Homo Deus: Scurtă istorie a viitorului (2015), în traducere la aceeași Editură Polirom, cel mai probabil la Târgul de carte „Gaudeamus”, pe finalul lunii noiembrie.

103 de ani de la moartea regelui Carol

Istoria este, în cazul popoarelor, un termen pe cât de frumos, pe atât de imprecis. În ceea ce-i privește, profesioniștii scrierii sau predării sale știu că istoria unui stat, a unui popor sau a unui teritoriu nu poate fi înțeleasă decât în strânsă interdependență cu istoria continentală sau chiar universală. Este și cazul României regelui Carol I. Măreața poveste a acestuia, la drept vorbind, nu poate fi ruptă de peisajul larg, european, al epocii în care s-a derulat, scrie Adrian Cioroianu.

În data de 27 septembrie, pe stil vechi, comemorăm moartea regele Carol I al României, după o domnie de 48 de ani, fiind succedat de Ferdinand I (după calendarul pe stil nou data este 10 octombrie 1914). Carol I a fost primul rege al României, dar la sosirea lui la București, Principatele erau sub suzeranitate turcească și plăteau tribut. Abia pe timpul domniei sale a avut loc Războiul de independență, iar regele nu a mai fost nevoit să ceară firman de domnie de la Istanbul.

„Ultimii vizitatori care l-au văzut pe regele Carol I în viaţă, la Peleş, au fost fraţii Charles şi Noel Buxton. Cei doi englezi, în vârstă de 39 şi 45 de ani, erau politicieni britanici, foşti membri ai parlamentului, și se aflau în Balcani pentru a organiza o ridicare a ţărilor ortodoxe împotriva Turciei pentru ca să le atragă astfel în războiul mondial de partea Angliei. Se pare că și turcii știau ceva despre asta, întrucât erau urmăriţi de un studentul Hassan Tahsin Effendi, care era hotărât să îi ucidă.

Cei doi frați Buxton au ieșit din hotelul Athenée Palace, însoţiţi de tânărul Gheşoff, fiul unui fost prim-ministru al Bulgariei. Când cei doi au vrut să urce alături de însoţitorul lor într-un taxi în piaţa Ateneului, pentru a merge undeva în Bărăgan, unde bulgarul avea o moşie, studentul turc apare în faţa lor şi deschide focul. Charles este împuşcat în piept iar Noel în maxilar. Câţiva agenţi şi oameni care aşteptau plecarea cortegiului au reuşit să-l imobilizeze pe atacator. Deşi grav răniţi, ambii fraţi englezi au supravieţuit.

Incidentul a avut loc chiar în momentul în care, Ferdinand I, noul rege al României şi moştenitorul Coroanei se pregăteau să iasă pe poarta palatului, care se afla aproape de locul incidentului”.

O frumoasă istoriografie pornind de la sosirea regelui Carol I în România face Florian Filip în Zilele regelui.

O biografie a regelui Carol l este prezentată aici http://www.historia.ro/…/regele-murit-100-ani-sf-r-itul-lui…

 * Acțiunea de a comemora: ceremonie menită să evoce amintirea unei persoane sau a unui eveniment important (DEX). A evoca (fie și în scris) memoria cuiva este o formă de comemorație.

Primari ardeleni pe vijelie

Vijelia abătută aseară asupra vestului țării, de fapt un mezociclon, ar merita chiar un articol despre politizarea furtunilor, în care adversarii primarilor au profitat de moment ca să-i atace, iar unii dintre aleși au ieșit să-și facă selfie-uri cu ravagiile din orașele pe care le păstoresc, ca să fie surprinși la datorie – adică la fața locului.
Spre exemplu Emil Boc, vajnicul primar al Clujului, s-a lăsat fotografiat în posturi care mai de care mai… gânditoare și preocupate. Primarul Floreștiului nu a fost „la datorie”, făcând însă un scurt bilanț pe facebook și anunțând că în comuna de la periferia Clujului ar fi avut loc un… uragan.  Cu această ocazie am aflat că Floreștiul nu se raportează la realitate, ci la teritoriul mitic al Transilvaniei (medievale, probabil) și umflă toate cifrele, aproape dublându-le. Vântul a ieșit așadar din „parametrii” la Florești, doar construcțiile erau neconforme… dar în parametri 🙂 Primarul Aradului Gheorghe Falcă a ieșit prompt pe teren. În județul Arad a decedat o femeie lovită de un copac în timpul vijeliei. Tragedia a avut loc în fața Hotelului din Moneasa, iar persoana în cauză era o turistă din Oradea.

Și în Bistriţa-Năsăud au decedat două persoane, iar alte două sunt în stare gravă, după ce au fost strivite de arbori.  Un bărbat de 57 de ani a fost strivit de un copac, în timp ce îşi plimba nepoţelul de câţiva anişori în Parcul municipal din Bistrița. Acesta a încercat să-l protejeze pe cel mic de o creangă ce stătea să cadă, însă nu a mai putut să se ferească şi a fost lovit în cap, după cum anunță ediția locală a cotidianului Adevărul.

Premierul Mihai Tudose și ministrul de interne Carmen Dan au convocat Comandamente pentru situații de urgență la Timiș și Arad, urmând să ajungă probabil și în județul Bistrița-Năsăud, unde au fost victime. Aceștia au vizitat spitalele din Timișoara și Arad, urmând să-l viziteze probabil și pe cel din Huedin, al cărui acoperiș a fost smuls de vijelia de ieri.

Astfel că noul prefect de Cluj Aurel Cherecheș împreună cu șeful IPJ Cluj Ciprian Miron sunt prezenți la Huedin, așteptând oficialii de la București. Primarul localității, Mircea Moroșan, a pus la dispoziție sala de ședinte a Primăriei Huedin pentru o posibilă întrunire a Comandamentului pentru situații de urgență. Programată în jurul orei 16, aceasta s-a amânat și ar mai putea avea loc probabil la căderea serii 🙂 dacă nu cumva oficialii vor ateriza direct la Bistrița, fără a mai opri și la Huedin. Cum primarul bistrițean Ovidiu Crețu este de la PSD, spre deosebire de cel din Huedin care a candidat din partea PNL, traseul elicopterului care-i poartă pe membrii executivului nu este prea greu de prevăzut.

Teorii ale conspirației care s-au dovedit adevărate

Teoriile conspiraționiste – sunt un amestec de istorie cu ficțiune care, nu se știe din ce motive (lipsa unor cunoștințe solide de istorie, lipsa informațiilor despre un anumit subiect, naționalism, diverse spaime), prind la anumite categorii de persoane care-și pierd din diferite motive timpul pe internet.

Aceste teorii sunt în mare parte fabricate pentru trafic. Cele mai cunoscute teorii de acest gen sunt cele care susțin că aselenizarea sau incidentele de la 11 septembrie nu au existat sau au fost contrafăcute. Totuși, există și câteva care s-au dovedit a fi reale, valabile – după cum arată truthseekerdaily.com, printre care:

1. mărturia lui Nyrah

În august 1990 noi abia ieșisem din comunism, iar chipul lui Saddam Hussein era prezent în toate buletinele de știri: începuseră marile tensiuni între Irak şi Kuwait, problema principală fiind resursele de petrol din zonă. Cei din Kuwait erau acuzaţi de irakieni de furt de petrol, și acuzațiile păreau întemeiate. Două luni mai târziu, a avut loc o schimbare de opinie: o fată de 15 ani din Kuwait depunea o mărturie în faţa Congresului din Statele Unite împotriva soldaţilor din Irak.

Nayirah, cum era numită fata, a spus că militarii au ucis cel puţin 300 de copii mici dintr-un spital. Mărturia lui Nayirah a fost una care a emoţionat opinia publică. În urma acesteia, dar şi din alte motive geostrategice, Statele Unite au decis intervenţia în războiul din Golf. Ulterior a fost demonstrat Nayirah era fiica ambasadorului din Kuwait în Statele Unite şi că discursul ţinut a fost gândit de o mare companie de relaţii publice Hill &Knowlton.

2. operaţiunea Paperclip

Statele Unite au urmărit în preajma terminării celui de-al Doilea Război Mondial să convingă o parte din specialiştii germani pe diferite ramuri ştiinţifice să treacă peste ocean şi să lucreze pentru Washington. În urma Operaţiuni Paperclip un grup de oameni de ştiinţă de elită din domeniile industriei de armament, medicinei sau armelor chimice au fost aduşi pe teritoriul american. Numărul total al acestora s-a ridicat la 700 de persoane.

3. proiectul MK-Ultra

La începutul anilor ’50, Washingtonul a autorizat CIA să înceapă un studiu care urma să analizeze efectele hipnozei, torturii, izolării şi ale LSD-ului, asupra pacienţilor umani. MK-Ultra, aşa cum a fost numit proiectul, a inclus numeroase persoane în studiu.

O parte dintre subiecţi nu ştiau că sunt parte a unui proiect periculos. Acest studiu s-a încheiat în 1973, În jur de 30 de universităţi au fost implicate în proiect. Unul dintre voluntarii proiectului a fost Ken Kesey, autorul cărţii „Zbor deasupra unui cuib de cuci” .

 

Zemlin – partea a II-a

Continuare de aici.

— Nu-s decât niște bărzăuni, dar nu vreau să-i stârnim! concluzionă Vizirul după plecarea celor trei.

— Iar principele ăsta… mai degrabă să-l avem de partea noastră acum, decât să fie mazilit, decise el.

— Feridun, începe așa, dictă secretarului. a cărui pană începu să zgârie disperată să țină ritmul cu el:

Robul lui Allah, puternic prin voia lui Allah, slujbaş al lui Allah pe Pământ, supus poruncilor din Coran, stăpân al tuturor ţinuturilor, sultan al sultanilor peste persani şi arabi, înainte‑mergător al legilor sultanice, al zecelea sultan al hanilor otomani, sultan şi fiu de sultan, Soliman Han.

Stăpân al lumii, eu sunt Süleyman şi numele meu este rostit în toate rugăciunile din oraşele Islamului. Sunt şahul Bagdadului, Cezar al tutuor pământurilor Romei şi sultan al Egiptului. Eu am luat coroana regilor unguri şi pot s-o dăruiesc oricând celui mai umil sclav al meu. Îți las ție, Ioan Sigismund, fiul al fratelui meu Ioan, Țara Transilvaniei, câtă vreme vei trăi, ca să fii prietenul prietenilor şi duşmanul duşmanilor noștri.

— Ai scris? se opri Marele vizir să soarbă din cafea.

Feridun încuviință, pana lui gonind deasupra pergamentului.

— Continuă ca-n adh-name-ul tatălui său, îi expedie Feridun, auzind pași la intrarea în cortul său.

Ochii săi de șoim refăcură traseul obiectului care după 40 de zile înlocuise caleașca Sultanului, și-l văzură la celălalt capăt al drumlui pe Süleyman ieșind călare, prin Bab-ı Ali[1]. Apoi durerile îl obligaseră pe Sultan să abandoneze calul pentru o caleașcă, apoi, nemaisuportând nici scuturatul acesteia, să urmeze litiera.

Își reveni când dinafara cortului se auzi un glas care venea de departe, născut parcă din adâncul pământului:

— Mehmed!

Vocea cavernoasă-l făcu să se înfioare, dar nu răspunse încă.

— Sokollu! se auzi geamătul Sultanului.

Abia atunci se aplecă și ieși din cort, zâmbind unui diavol mai negru și încă și mai stafidit decât el, pe fața căruia doar tăciunii verzui ai ochilor înrămați de sprâncene deschise, mai mișcau:

— Prea-mărite stăpân! Slăvit fie numele tău și-aproape fie-ți gloria insh-Allah!

Sultanul se aplecă auzindu-l, bucuros de motivul pe care i-l da, de a-și ascunde durerea care-i sfârteca măruntaiele. Cel mai puternic om din lume era și foarte înalt, cu părul sârmos și tenul delicat. Gâtul un pic prea lung se termina cu o față subțire, dominată de nasul acvilin. Întinse un braț uscat ca lemnul, de care se ținea cu greu o carte, ce nu avea voie s-atingă pământul.

— Ia Cartea sfântă, șuieră el în limba sârbă către comandantul său, o scap! Nu mai pot s-o țin! În cort, privi el iurta ce domina dealul, n-o să mai îmi fie de nici un folos.

— Am pregătit suport pentru Qu`ran, stăpâne!

— Îți văd privirea pe deasupra, șoimule, dar tot la mâna mea o să vii! Te-ai pregătit pentru moartea mea? îl întrebă Suleyman nemulțumit, înfigându-și ochii într-ai lui pe drumul spre cort.

— De gloria ta din fiecare zi, stăpâne! îi arătă Marele Vizir suita prințului care aștepta să i se închine.

— Doi ca el, și nu-mi ajung pe-o măsea!

— Ar prefera luminăția-ta niște hamsii gătite ca la Trabzon?

Sultanul se bucură ca un copil, mișcat de mica surpriză culinară. Dar adevărul era că da, era pregătit. Tot așa cum era pregătit și de moartea oricărui pui de diavol care făcea umbră pământului. Moartea era ocupația lui de peste o jumătate de veac. După ce intrară, liniștea se așeză la poalele dealului. Abia la ora de rugăciune, chemați de imami, soldații ieșiră din corturi pentru a se închina înspre apus.

Doar Vizirul rămase înăuntru în Cortul cel mare, citindu-i Sultanului versetele din memorie. Fiindcă era un Hafiz[2], unul dintre aceia puțini care reușiseră să-și înscrie în minte toate cele 114 Sure ale Coranului. Se credea că un Hafiz va fi răsplătit în ziua de Qiyamah[3], odată cu părinții săi, el având posibilitatea de a interveni în favoarea a 10 din membrii familiei sale. Vedea în Quran ultima Carte sfântă, valabilă până la sfârșitul lumii. Credea în Coran ca-ntr-o continuare a Noului Testament, Cartea sfântă a creștinilor din care se trăgea și el.

Multe din poveștile biblice le găsise, repetate, în Coran, cu mici și subtile modificări, sau în alte cazuri (mai ales când era vorba de Isus) cu modificări esențiale. Iar Coranul respingea ideea că Allah și-ar putea împărți divinitatea cu fii sau fiice. Aflase cu satisfacție că Allah își protejează profeții, inclusiv în fața suferinței fizice și că Isus a fost ridicat la cer, înainte sa fie pus pe cruce.

După salah, Marele Vizir Sokollu pregăti cu Sultanul vizita prințului, care așteptase ora cuvenită pentru a se închina.

[1] Sublima poartă a Palatului Topkapî

[2] Termen religios. Înseamnă, în traducere liberă, gardian.

[3] Ziua Judecății

* fragmente din romanul istoric „Gáborfehérvár”, în curs de apariție